ION COCORA – POEZII
Amintiri
Sunt amintiri de care aș vrea
să nu-mi mai aduc aminte
a căror fericire e greu de crezut
că mi-a aparținut vreodată
sunt amintiri din care nu aș vrea
să plec oricât m-ar ademeni
cu memorii viitoare de viață posibilă
cu sâni fatali și tatuaje livrești
sunt amintiri care aș vrea
să nu-și mai aducă aminte de mine
să mă alung eu însumi din ele cu pietre
ca dinlăuntrul unei glorii isterice
În câtă singurătate
Ceața e atât de groasă între noi
că nici dacă înfig barda în ea până în muchie
nu-i dau de fund
nu am cum să te văd cum te dezbraci
dacă poemul nu s-a scris
nu ai cum să mă vezi că exist
dacă poemul se scrie
în câtă singurătate e pe pământ
sosiile își devoră instinctele și dispar
mie îmi lipsește călcâiul tău
să-i extrag spinul din copilărie
Stai liniștită
Stai liniștită
eu sunt întreg la minte și fericit
sar de pe un vers pe altul
ca de pe o trambulină pe alta
dacă vrei să-ți recapeți în meditație
gustul singurătății adu-ți aminte
că în fiecare noapte
dormim în același pat
adu-ți aminte că m-am sinucis
alegând să trăiesc expulzat într-un cartier
în care viața ești tu.
Ieri astăzi mâine
Ieri ne plimbam pe sub crengile
umbroase ale copacilor
astăzi ne plimbăm
printre rădăcinile lor
morții s-au înmulțit
ca metastazele
pe pământ în pământ
nu mai e loc pentru ei
mâine sinuciderile se amână
prin ordonanță de urgență
ieri astăzi mâine
când să fim fericiți
Speranță de mort
Poate se va găsi cineva
care să ne înapoieze
ca pe un rest
la o datorie de viață
Bătrânul
Hainele îmi sunt atât de largi
că ar putea să mă piardă dintr-un moment în altul
picioarele refuză să mă însoțească
din dormitor în baie și înapoi
câteodată dacă nu mi-ar fi teamă că se înfundă
sunt tentat să mă ghemuiesc în closet
și să trag apa
nici chiar tu nu-mi mai lipsești
să scrii cu cretă colorată pe pereți
ceea ce nu-mi aduc aminte
O departajare a zilelor
Suferința oricât de mare ar fi
nu te poate iniția în moarte
un plâns sec tulbură întunericul în jur
nu-l auzi cum un lunetist zelos nu aude
glonțul ce se oprește în inima poetului
lipsesc poate urechile care să audă
lipsesc poate ochii care odinioară avură lacrimi
o departajare a zilelor trăite împreună
nu schimbă nimic pentru cel rămas fără de zile
el e între voi un oaspete al nimănui
rugăciunea sa târâtă din gură în gură
nu are cui să se adreseze
