BIOPOLITICĂ PE BAZE FILOSOFICE


Dezvoltarea extraordinară a ingineriei genetice și a biotehnologiilor, care actualmente pot să intervină asupra bazei corporal-genetice a ființei umane și a identității noastre, face necesară ceea ce filosoful catolic italian, Vittorio Possenti, numește „revoluția biopolitică”, adică acțiunile ce implică dispozitivele puterii nu doar politice, ci și economice, culturale, tehnice în vederea guvernării vieții, atât a indivizilor, cât și a populațiilor. Legătura cu bioetica, axată pe problemele morale cauzate de dezvoltarea noilor tehnologii este, o sugerează și numele, foarte strânsă, ambele având ca problema centrală determinarea statutului vieții umane. „Alianța nefastă dintre materialism și tehnică”, cum se subintitulează Revoluția biopolitică (trad. de Silvia Zamfir, Ed. Sapientia, Iași, 2020), pune în discuție în mod radical concepțiile tradiționale, filosofice și religioase despre om, noua bioputere putând crea în scurt timp o lume precum cea descrisă de Aldous Huxley, în Minunata lume nouă.

Schimbarea majoră adusă de noile biotehnologii se referă la posibilitatea intervenției asupra nucleelor vieții, afectând interioritatea ontologică, în timp ce până recent ceea ce ținea de natură scăpa controlului direct și se putea face numai din exterior. Or descifrarea genomului uman a creat posibilitatea unor schimbări radicale, cu riscuri majore asupra vieții omului, pe care Vittorio Possenti nu ezită să le semnaleze, fără a omite, însă, și eventualele beneficii de natură medicală. Miza cărții este însă alta: punerea în discuție a premiselor noilor transformări. Toate sunt de fapt negații ale unor noțiuni fundamentale prin care omul s-a înțeles pe sine timp de milenii. Între acestea, două sunt, consideră autorul, fundamentale: natura umană și persoana. Cele două sunt de fapt corelate și se presupun reciproc, existența persoanei implicând o esență umană nemodificată în decursul schimbărilor. Pe linie aristotelico-tomistă, persoana este definită ca unitate a materiei cu forma, altfel spus a trupului cu sufletul. În termeni abstracți, filosofici, persoana ar fi: „un individ în care se dezvoltă o unificare dinamică pornită din interior, o unitate care durează în timp dincolo de schimbări și de fluxuri psihologice, de multiplicitatea senzațiilor de împrăștiere temporală și spațială, un centru substanțial capabil de intelecție (abstractizantă și simbolică) și de voință, care își exercită independent acțiunea de a exista”. O astfel de definiție conține cam toate determinațiile ființei noastre, accentuând unitatea dintre trup și suflet și interioritatea ontologică în sensul conștiinței de sine prin voință, cunoaștere și autoreflecție. De aici rezultă că nu există nimic neuman în ființa umană, fiecare parte purtând pecetea unității sufletului cu trupul și că viața nu este ceva adăugat persoanei, ci este chiar ea însăși. Acest întreg organic, natura umană sau persoană, nu poate fi creat de tehnică, prin esență mecanică, ci eventual distrus prin tratarea trupului ca pe un obiect, ignorând unitatea sa cu sufletul. În felul acesta este lăsată la o parte demnitatea umană, iar persoana este separată de viață, ceea ce justifică experimentele pe embrioni umani, de exemplu. Omul este, însă, persoană din chiar momentul formării zigotului, consideră autorul catolic, și de aici interzicerea avortului sau a folosirii embrionilor, fie și în scopuri medicale. Din câte știu, Ortodoxia, înțelegând persoana ca relație, de pildă a embrionului cu trupul matern, are o viziune diferită, deși în mod cert deosebirile nu sunt radicale.

Personalismul, cu notele schițate mai sus, este totodată un umanism (reciproca nu este valabilă, căci există și umanisme, precum cel marxist, nepersonaliste), definit în sensul tradițional ca „tensiune de a recunoaște ce e mai elevat în om, de a împlini esența umană, de a miza pe persoana singulară, înțeleasă ca realitate indiscutabil mai presus de gen”. Antiumanismele, dimpotrivă, susținute de un  materialism postmarxist, în combinație cu evoluționismul, vor să șteargă diferența ontologică, calitativă, dintre om și animal, reducând-o la o diferență graduală. Pornind de aici, toate sunt permise, de la experiențele biomedicale pe om și embrioni umani, la legiferarea căsătoriilor homosexuale, a eutanasiei etc. Altă direcție contemporană care se dorește umanistă, dar care o întâlnește pe prima, este cea a așa-numitului „postumanism”. Pe baza aceluiași materialism, curentele cuprinse sub această titulatură neagă natura umană, accentuând la maximum autonomia omului. În timp ce, pentru un filosof ca Sartre, omul se poate autoproiecta în deplină libertate, întrucât nu are o esență pe care să o realizeze și care să-l constrângă, postumanismul militează pentru reproiectarea omului prin tehnică. Morala utilitaristă care-l însoțește poate justifica orice, până la cele mai bizare combinații de gene, punându-se astfel în discuție însăși identitatea ființei umane. O variantă a postumanismului este transumanismul, care are un proiect mai puțin radical, orientat spre îmbunătățirea cu ajutorul tehnologiilor a aptitudinilor umane. Nimic rău în sine în aceste proiecte, doar că și aici se pune problema limitelor și a discernerii între cei care sunt beneficiarii acestora. Afirmarea autonomiei omului care legitimează aproape orice poate conduce, printr-un efect pervers, la un control deplin asupra sa. Dacă este privit doar ca o entitate fizică, nediferită esențial de restul creaturilor, omul poate fi manipulat, dirijat, influențat prin intermediul medicamentelor, impulsurilor electrice, microcipurilor și în multe alte feluri. Necesitatea biopoliticii vine tocmai din faptul că legătura dintre viață și tehnică scapă în general politicii, fiind gestionată direct de tehnică. O biopolitică la înălțimea provocărilor actuale și viitoare ar fi necesară tocmai pentru a guverna tehnica. Înstăpânirea asupra tehnicii nu este însă posibilă în absența unei concepții despre om care să fie mai mult decât o etică. Etica nici nu poate funcționa fără un fundament antropologic și chiar metafizic. Un exemplu dat de Vittorio Possenti este lămuritor cu privire la faptul că întrebările morale sunt deopotrivă antropologice și filosofice. Ce înseamnă, se întreabă el, că ființele umane sunt egale ca valoare și demnitate? Un răspuns este oferit de creaționismul creștin, unde toate ființele umane sunt create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, provin din El și se întorc la El. Dar dacă Dumnezeu e pus între paranteze sau negat, atunci în ce sens se mai poate vorbi de egalitate? Se poate răspunde că suntem egali, întrucât împărtășim aceeași natură umană și logosul, însă răspunsul rezistă până când se elimină barierele dintre om și animal de către concepțiile evoluționiste, istoriciste sau mecaniciste. Și atunci, concluzionează autorul, afirmația Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, cum că toate ființele umane se nasc egale în demnitate se dovedește șubredă, fără fundamente trainice. Desigur, se poate spune că egalitatea este stipulată în Constituțiile naționale, doar că societățile actuale postliberale tind spre un soi de libertarianism ce denunță convențiile în numele unor libertăți fără limite, unde după toate probabilitățile triumfă dreptul celui mai tare. Demnitatea persoanei, ca și umanismul, nu pot fi întemeiate decât religios și filosofic (ontologic), doar așa fiind posibile atât adevărul, cât și valorile etice absolute, nenegociabile, dar pornind de la care poate începe orice negociere capabilă să conducă la atât de râvnitul consens democratic.

Conceptul de biopolitică, așa cum îl conturează Vittorio Possenti, în Revoluția biopolitică, pune în joc noțiuni filosofice și antropologice precum: viață, natură umană, persoană, logos, indicând totodată posibilele lor raporturi cu puterea politică. Unul dintre meritele cărții este de a chestiona presupozițiile opțiunilor ce ne stau în față, oferindu-ne astfel o orientare în lumea neliniștitor de schimbătoare în care trăim. Publicată în Italia, în 2013, cartea ne dă anumite repere necesare în climatul marcat de angoase și incertitudini, creat de pandemia coronavirusului. Cred că pe fiecare ar trebui să ne frământe o întrebare precum: „Trebuie să-i concedem tehnicii ultimul cuvânt asupra dilemei: cine e demn să trăiască și cine nu?” Raportându-ne la această problemă – iar societatea actuală ne cam silește – deja filosofăm, căci răspunsul dă seama de poziția noastră nu doar în societate, ci și în ansamblul existenței.

LEONID DRAGOMIR

 

 

 

Articol adăugat în 3 octombrie 2022

Mai poţi citi şi…