Invitații Organizației Alliance Française de Pitești au discutat despre Fals și Adevăr, în contextul războiului ruso-ucrainean
„Occidentul, care n-a cunoscut opiumul, cunoaște presa” – André Malraux (Tentația Occidentului, 1926)
În organizarea Institutului Francez și a Alianței Franceze Pitești, am participat recent la o interesantă și constructivă dezbatere despre modul cum se reflectă războiul ruso-ucrainean în presa scrisă, pe canalele TV și în foarte productivul mediu on-line. Manifestarea organizată la Casa Sattler (merci, Maison Sattler, pentru organizare și cafea!) de la Pitești a fost doar o parte din evenimentul Café Europa (organizat la nivel continental), o întâlnire și un dialog inedit între jurnaliști și cetățeni ai Europei.
M-am considerat onorat să particip la o astfel de dezbatere, în care partenerii invitați de Alianță au fost: Ecaterina Stroe – director Alianța Franceză Pitești – adevărată metteuse en scѐne a evenimentului, Crina Zărnescu – președinte al Alianței Franceze Pitești, Cristina Munteanu – jurnalist la Antena3 Pitești și profesoară de Jurnalism. Totodată, m-am bucurat să întâlnesc ca parteneri de discuții foști colegi ca Denis Grigorescu (pe vremuri, la Argeșul, semna Denis Meraru) și Mihai Alexandrescu – manager al Muzeului Național Brătianu (și ancien journaliste – ca să respectăm toute la vérité), de care nu mai aflasem din presa locală decât că a plantat – cu mare pompă și selectă companie – un ditamai copacul curat liberal.
Gazdă, organizator și metteuse en page a întâlnirii și discuțiilor a fost directoarea Alianței Franco-Piteștene, Ecaterina Stroe, care a explicat cum s-a întâmplat că tema întâlnirii a glisat de la știrile false despre pandemia de COVID și a ajuns la știrile false despre războiul ruso-ucrainenan. Un oarecare domn Volodea de la Kremlin a decis autrement și ne-a schimbat direcția dezbaterii. Ce să-i faci, diktatura imediatului, a concretului (cu meandrele sale cu tot), diktatură căreia au căutat să-i facă față, ba chiar s-o și explice cei prezenți astfel:
Denis Grigorescu – fericit că poate vorbi franceza în public, după o pauză de câțiva ani, a prezentat modul în care el, lucrând pentru ziarul Adevărul, își alege sursele credibile, modul cum selectează informația primită, cum o confruntă cu alte surse, cum o cântărește și cum o livrează publicului.
Mihai Alexandrescu a prezentat tehnici aflate la îndemâna oricui pentru a manipula cititorii. A insistat asupra faptului că facilitatea oferită de un telefon (cumpărat cu o cartelă de 5€! – a insistat l’anciene jornaliste) îl poate pune pe oricare posesor al unui astfel de dispozitiv în postura de concurent al unui mare ziar sau canal TV. Totul e ca acel posesor de telefon să se afle la locul potrivit (și fierbinte!), în momentul potrivit (și fierbinte!) și să și profite de conjunctura favorabilă. Ambii foști colegi, jurnaliști cu două decenii (în medie!) de experiență, i-au provocat pe tinerii participanți, susținând interesante conversații.
Intervenția Crinei Zărnescu a vizat două aspecte interconectate, aduse în discuție. “Oare avalanșa de informații – s-a întrebat preşedinta Alinței Franceze Pitești, provocându-i pe cei prezenți să-și spună propriile păreri – bombardamentul zilnic pe care-l suportăm fiecare dintre noi ne-au făcut mai inteligenți, mai înțelepți, ne-au facilitat înțelegerea evenimentelor care se petrec în jurul nostru? Ne putem întreba dacă informațiile servite sunt adevărate sau nu, dacă tabloul prezentat de presă are o bază reală? Înalta tehnologie utilizată astăzi de presa din întreaga lume servește oare adevărului? Cum poți, ca om obișnuit, discerne între fals și adevăr? De ce instrumente am avea nevoie pentru această decelare? Orice război este, de fapt, o criză, una care se manifestă pe multiple planuri: criză umanitară, criză sanitară, criză economică, criză a civilizației și democrației. Dar să nu uităm că războiul se duce nu doar cu avioane, tancuri, rachete, ci și cu informație. Ca atare, asistăm la un război informațional, la o avalanșă de atacuri cibernetice, exercitate și coordonate de ambele părți aflate în conflict.” Citând cazul ziaristei Viktoria Nikiforova, care justifica războiul lui Putin contra Ucrainei ca o încercare de a-i salva pe ucrainenii care suferă de sindromul Stockholm, adică li s-a spălat creierul de către un regim aservit altor interese, a subliniat maniheizarea evaluării lui Putin pe de o parte ca Demon, antiChrist și scelerat care amenință umanitatea, pe de alta ca adevărat salvator al omenirii amenințate. Şi, în final, s-a întrebat retoric, desigur, Crina Zărnescu: “Où est la vérité? Qu’est-ce qu’on va faire? ” D’apăi chiar, Unde-o fi adevărul? Și ce (mai) putem face?
Binevenită intervenția la obiect a Cristinei Munteanu, care – cu exactitatea profesorului de jurnalism – a mai clarificat (unele) aspecte teoretice și a frânat (alte) alunecări semantice ale termenilor frecvent (și incorect) utilizați, exemplu de referință fiind confuzia conceptelor manipulare-persuasiune. Intervenție completată cu eșantioane din experiența de activitate didactică și de presă, dar și din dialogurile purtate în propriul domiciliu.
Diana Lefter, profesoară la Universitatea din Pitești, remarca: “Trăim în această perioadă de incertitudine, de anxietate, pandemiei de covid i-a urmat războiul ruso-ucrainean, război care împinge în absurd existența europeanului din secolul XXI și-i umple spațiul virtual cu informații contradictorii. Este firesc deci ca noi, dar mai ales tinerii elevi și studenți să se întrebe dacă tabloul de ansamblu al realității foarte fluide este alcătuit corect, dacă este coerent, dacă informațiile sunt adevărate sau trucate. Și nu putem să nu observăm cum acest război (care ar putea părea fratricid) se poartă și între grupări de presă, între televiziuni concurete și ostile și între mii de agitatori de pe rețelele de socializare.
Tatiana Florea, profesoară de limba franceză, la Colegiul Național “Ion C. Brătianu”, arăta că “din păcate, asistăm la un război care, dincolo de latura lui politico-militară, este un război informațional și emoțional. Iar faptul că acum tânăra generație, în special copiii, sunt agresați emoțional de media, cu știri și cu imagini despre orori și crime de război, unele chiar fake-uri ulterior dovedite, nu face decât să îi bulverseze și mai mult, după o perioadă oricum foarte grea pentru ei. Iar consecințele se vor vedea mai târziu, iar pentru unii dintre ei va fi prea târziu.” Recurgând la ideile lui Gustave Le Bon din Psihologia mulțimilor (Psychologie des foules, 1895), idei cu grad înalt de aplicabilitate în condițiile de acum, Tatiana Florea a subliniat că, prin diverse metode de manipulare, se poate obține răspunsul dorit. Mai ales în perioade tulburi, iar media este unul dintre instrumentele eficiente de manipulare bine dirijată. Și, în finalul intervenției, a propus “demararea unui proiect-parteneriat între școli și jurnaliști, în care să se pună bazele unei educații privind receptarea și analiza informației, astfel încât copiii, tinerii să învețe să abordeze tot ceea ce li se livrează prin media, mai ales prin rețelele de socializare, cu spirit critic, cu obiectivitate și neutralitate, să verifice informațiile și sursele, să discearnă între adevăr și minciună, să evite dezinformarea și manipularea, provocările și capcanele care îi pândesc în spațiul virtual.”
Mihaela Georgescu, profesoară de istorie la Școala Călinești, a arătat că, “în contextul actual, este imperios necesar să educăm copiii, astfel încât să poată discerne adevărul de minciună. Generația Z este expusă în special informațiilor furnizate de rețelele de socializare. Este foarte greu și ca adult sa faci distincția între o informatie reală și un fake news, în condițiile în care este nevoie de timp să poți verifica sursa, să stabilești veridicitatea și credibilitatea ei, atâta vreme cât cantitatea de informație este uriașă. Încă din 1995, după acordul de la Dayton, a luat naștere efectul CNN, fiind recunoscut războiul mediatic în care taberele beligerante folosesc media, în scopul manipulării opiniei publice într-o direcție sau alta.
Alături de cei prezenți fizic în ospitaliera Maison Sattler, am notat două intervenții, în această modernă efigie pe care o reprezintă ecranul monitorului: a domnului Gilles Evrard, francez cu reședință în România, care a insistat asupra faptului că este datoria fiecărui cititor de presă, a fiecărui beneficiar de informație furnizată de un organ de presă, de a cântări cât e adevăr și cât e fals, făcătură într-un articol și/sau o emisiune. Manipularea informației e făcută și de interesele furnizorului de informație, iar deformări voite ale realității au existat încă de pe vremea lui Iulius Cezar, susține Gilles Evrard. Mai mult, cu mijloacele tehnice actuale, unele știri false sunt atât de bine prezentate, încât par mai adevărate decât cele cu adevărat adevărate. Și intervenția doamnei Maria Jianu, profesoară de limba franceză, la Colegiul Național “Ion C. Brătianu” (intervenție online), care a subliniat că acum, mai mult decât oricând, rolul profesorului în educația tinerilor, în ceea ce privește informația, receptarea, filtrarea și analiza acesteia, este crucial. Ca exemplu, lucrul în echipă, atât de utilizat astăzi în clasă, poate deveni periculos, dacă nu este foarte bine dirijat de către profesor, “pentru că întotdeauna liderul grupului va încerca să se impună și, într-un fel sau altul, îi va manipula pe ceilalți în direcția dorită de el”. S-ar putea deci să obținem generații de tineri ușor de manipulat, așadar ar fi de preferat – în multe situații concrete – lucrul individual.
Cadrele didactice și studenții prezenți au participat cu interes la discuții, și-au spus punctele de vedere și au formulat întrebări, care au dovedit interesul stârnit de temă. Dovada intereseului stârnit este exprimarea dorinței de a mai participa, în viitorul apropiat, la astfel de dezbateri, de natură să le îmbogățească cunoștințele. I-am remarcat, printre cei prezenți on-line, pe Ileana Safta, profesoară de limba franceză, Liceul Ion Cantacuzino, pe Mara Onel, elevă, olimpică la limba franceză, și pe Sorana Ulmeanu, elevă, olimpică la matematică, ambele de la Colegiul Național “Ion C. Brătianu”.
Modesta mea contribuție a fost să le amintesc celor prezenți (profesori, studenți și elevi) faptul că știrile pe care un ziar le publică depind și de interesul ziarului respectiv, dar și de relația cu puterea (a se vedea ce au pățit jurnaliștii care s-au opus puterii atât în Rusia – Anna Politkovskaia, asasinată în 2006, cât și în SUA – Julien Assange, inițiatorul Wikileaks, refugiat și urmărit de campionii mondiali ai democrației). În prezentarea mea, n-am făcut altceva decât să le dau cuvântul jurnaliștilor de la publicația pariziană Le Moniteur și să arăt cum respectiva publicație a relatat cititorilor felul în care Napoleon I, împăratul exilat în 1814, pe insula Elba, a făcut (în martie 1815) călătoria de întoarcere din exilul aurit la Paris:
9 martie – Monstrul corsican a evadat din locul unde era exilat.
10 martie – Odiosul a debarcat în golful Juan.
11 martie – Căpcăunul a ajuns la Gap. Trupele se concentrează să-l oprească, așa că își va sfârși aventura ca fugar prin munți.
12 martie – Tiranul înaintează spre Grasse.
13 martie – Fiara a ocupat Lyonul și a terorizat populația.
18 martie – Uzurpatorul a ajuns la 60 de ore de marș de capitală.
19 martie – Bonaparte avansează în marș forțat, dar niciodată nu va intra în Paris.
20 martie – Napoleon va ajunge mâine sub zidurile Parisului.
21 martie – Împăratul a ajuns la Fontainebleau.
22 martie – Majestatea Sa Imperială și-a făcut intrarea în Tuilleries, în mijlocul mulțimii entuziaste.
Toate aceste diferențe de ton și nuanță au intrat în paginile aceleași publicații, același personaj fiind definit în diverse feluri (de la monstru, tiran, căpcăun, fiară, uzurpator, până la Majestatea Sa Imperială), în mai puțin de două săptămâni, eticheta lipită pe fruntea personajului variind în funcție de șansele obținerii puterii. Parcurgând drumul de la grandilocvența negativă la grandilocvența pozitivă, cum scria un critic, jurnaliștii de la Le Moniteur au oferit o lecție practică despre relația putere-presă.
Truth is the first casualty of war (Adevărul este prima victimă a războiului) spunea, în anii primului război mondial (mai exact în 1916), politicianul laburist Philip Snowden. Un citat verificat atunci pe teren, dar care îi mai fusese atribuit lui Kipling, lui Eschil și chiar și Sun-Tzu, dovadă că mai mulți creatori, din mai multe epoci și spații, au constatat acest aspect al relației război-adevăr.
Bref, evenimentul Café-Europa a fost o dezbatere utilă și un experiment intelectual reușit. Dar a mai fost și un exercițiu de atitudine cetățenească, exercițiu care-și cere (vorba jucătorului de rugby) un à suivre. Mai ales că nici chiar noi, cei destul de obișnuiți cu tiparele lingvistice dobândite în ultimii ani, n-am folosit expresia fausses nouvelles, care acoperă în mare măsură celebra și (aproape) omniprezenta expresie anglo-americană fake news.
CRISTIAN SABĂU
