FILOSOFIE, AUTENTICITATE, VIAȚĂ


Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității (Ed. Trei, București, 2022) este versiunea scrisă a unui curs ținut de Cristian Iftode, la Facultatea de Filosofie din București, în anul 2009, pe când avea doar 30 de ani. Prima ediție a apărut la Editura Paralela 45 din Pitești, în 2010, fiind bine receptată atât în mediile academice, cât și printre cei pasionați de filosofie. În 2021, cu un an înaintea reeditării, autorul publicase, tot la Editura Trei, Viața bună. O introducere în etică, ambele concepute ca părți ale unei trilogii – așteptăm deci al treilea volum – dedicate „vieții bune”.

Într-o discuție, i-am mărturisit profesorul Iftode că atât eu, cât și mulți dintre colegii mei de la Filosofie ne-am fi dorit să fi participat la un astfel de curs având ca temă împletirea dintre viață și gândire. Și noi descopeream pe la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut cele două modele care i-au ghidat construcția cursului: Pierre Hadot, a cărui tocmai apărută Ce este filosofia antică? o tot discutam, și Michel Foucault, căruia îi descopeream opera de tinerețe, Cuvintele și lucrurile, tradusă de asemenea atunci. Bineînțeles, profesorul folosește și alte surse, tot de primă mărime, pe care știe să le integreze propriei perspective, sporindu-i precizia și adăugându-i nuanțe revelatoare. Menținerea formatului de tip curs universitar are, pe lângă unele inconveniente de care autorul este conștient – reluări, insistențe prelungite etc., și destule avantaje, între care cel mai important mi se pare faptul că a gândi în fața unui auditoriu, adresându-te pe un ton colocvial, simțindu-i permanent reacțiile, constituie modalitatea cea mai adecvată scopului: înțelegerea filosofiei ca pe o formă de viață. Impresia de gândire care se „produce” atunci, pentru cei de față, are puterea de a le trezi și lor nevoia și plăcerea de a gândi. Deși în carte se pierde mult din „viața” gândirii, ceva totuși rămâne, mai ales că autorul nu ezită să abordeze probleme, care simți că-l interesează personal, precum: credința, vocația, ratarea, rostul lecturii și al scrisului ș.a. Toate au drept scop să-l convingă pe auditorul-cititor că filosofia nu este o activitate abstractă, ruptă de realitate, ci mizele sale sunt cât se poate de concrete.

Există, recunoaște el urmându-l pe Hadot, o scindare în interiorul filosofiei, apărută încă din Evul Mediu și accentuată pe parcursul Modernității, între producerea de discursuri cu pretenții de adevăr, înțeles în general drept concordanță între gândire și realitate, și străduința de a trăi în conformitate cu o doctrină asumată ca adevărată, unde coerența dintre viață și gândire devine criteriul adevărului. Acesta a fost felul în care anticii înțelegeau și practicau filosofia, preluat și de creștinismul primelor secole și perpetuat, chiar dacă în modalități recesive, până astăzi.

În Cuvântul înainte la ediția a doua, Cristian Iftode scrie, privindu-și retrospectiv cartea, că ea „reprezintă expresia unui moment de cotitură nu doar pentru propriul meu parcurs intelectual, ci, îndrăznesc să afirm, și pentru o anumită reorientare practică a filosofiei românești în ultimul deceniu”. Se referă, desigur, și la succesul consilierii filosofice, o practică de „utilizare a filosofiei pentru a sfătui, a orienta și a îmbogăți viața de zi cu zi”, cum o definește unul dintre promotorii ei. A fost redescoperită astfel o dimensiune a filosofiei grecești, cea terapeutică, legată direct de modul de viață filosofic. După părerea mea, discuția despre principiile, etapele, obiectivele și posibilele rezultate ale consilierii filosofice are mai mult un rol propedeutic, de a pregăti dezbaterea amplă asupra conceptului de formă de viață filosofică.

De ce avem nevoie de filosofie? De ce nu putem trăi pur și simplu fără să reflectăm asupra a ceea ce ni se întâmplă, așa cum o fac mulți? Răspunsul clasic, ce a străbătut veacurile, fiind și criticat de unii filosofi vitaliști, este cel al lui Socrate: o viață neexaminată nu merită trăită. Aceasta întrucât nu ne aparținem, suntem conduși de opinii fondate pe prejudecăți și credințe inoculate de alții, nepuse niciodată în discuție. Puterea lor este cu atât mai mare cu cât nu o știm, iar rostul gândirii este de a ne elibera de ele prin conștientizare, devenind astfel noi înșine, adică autentici. După cum indică și subtitlul cărții, cercetarea raporturilor dintre filosofie și trăire conduce la descoperirea surselor autenticității.

A fi autentic, a fi tu însuți înseamnă a coincide cu propriul sine, nefalsificat. Atât platonismul, cât și filosofiile din perioada elenistică, stoicismul și epicurianismul, au avut ca notă definitorie preocuparea sau grija de sine, o atitudine ce se opune, conform lui Michel Foucault, cunoașterii de sine, cu origini în filosofia socratic-platonică și care, până la creștinism, a fost secundară în raport cu prima. Ar fi greșit, atrage atenția Cristian Iftode, să ne închipuim îngrijirea sinelui ca pe un exercițiu narcisic, al unei iubiri de sine autosuficiente. Dimpotrivă, scopul cultivării sinelui este integrarea acestuia în cosmos, precum la stoici, sau într-o perspectivă asupra întregului, la epicureici. Pe de altă parte, o bună raportare la sine făcea posibilă relația cu ceilalți, care la rândul lor influențau relația cu sinele propriu. Astfel, relația maestru-discipol, bazată pe iubire și prietenie, era esențială în practica filosofiei ca mod de viață. „Doar acela capabil de o întâlnire genuină cu celălalt este capabil de o autentică întâlnire cu sine, conversa fiind la fel de adevărată”, afirmă Pierre Hadot, vizându-ne poate mai mult pe noi, cei de astăzi, decât pe antici.

Așadar, filosofia ca mod de viață urmărește eliberarea sinelui autentic de sub influențele deformatoare venite din exterior și, de asemenea, de sub domnia patimilor și grijilor, cel mai adesea nefondate. În sensul acesta, ea era o terapeutică, pregătind condițiile salvării prin cultivarea unei vieți conforme adevărului și orientate spre dobândirea înțelepciunii, deși numai zeii sunt cei care o dețin. Adevărul nu era, însă, un construct teoretic sau obiectivare a sinelui în discurs, ci a trăi potrivit adevărului însemna a armoniza subiectivitatea cu doctrina, a interioriza (subiectiviza) anumite precepte etice. Oricine putea să verifice dacă trăiai cu adevărat în conformitate cu ceea ce spuneai și, în funcție de acest criteriu faptic, discursul era acceptat sau nu. Marile adevăruri ale filosofiei pot părea „crase banalități”, remarcă subtil autorul, dacă nu sunt rostite de cineva care le-a încorporat în ființa sa și dacă nu sunt redescoperite pe cont propriu de către acela care le receptează. Asimilarea lor, tradusă prin punerea în practică, este, cum poate constata oricine, foarte dificilă și de aceea sunt necesare exercițiile spirituale. Acestea diferă de la școală la școală, dar toate urmăresc să producă o schimbare în felul de a privi lumea, conversia propriei ființe de la iluzie la adevăr. Unul dintre principalele beneficii ale meditației asupra morții, atenției la clipa prezentă, dialogurilor cu maestrul, tehnicilor ascetice și a altor exerciții de felul acesta este libertatea. Michel Foucault considera că, prin cultivarea sinelui, devenind proprii noștri stăpâni, putem rezista manipulărilor biopoliticii care tinde să ne aservească în totalitate sistemelor de putere ale lumii contemporane. Chiar dorința noastră de autenticitate poate, în absența unei pregătiri spirituale, să ne aservească puterii biopolitice (ce termen profetic, dacă ne gândim la pandemia  coronavirusului) prin aderarea la rețetele livrate de ea.

Mai suntem însă capabili astăzi, într-o lume atât de mercantilă, să aspirăm măcar la o viață filosofică, realizată prin practicarea exercițiilor spirituale? Deși stoicismul și epicurianismul par a fi devenit la modă, consider că, întrucât nu mai putem adopta metafizica și fizica acestora, nu ne pot ajuta prea mult. Cei care cred pot găsi o cale potrivită în Ortodoxie, care a asimilat și conservat unele din practicile spirituale antice, resemnificându-le în conformitate cu țelul mântuirii. Totuși, argumentează Cristian Iftode, trădând o autentică neliniște existențială, între filosofie și credința creștină, mai ales ortodoxă, există o contradicție ireductibilă, ceea ce nu exclude posibilitatea unei gândiri creștine. Soluția, valabilă atât pentru cei care nu cred, cât și pentru unii dintre cei care cred, ar putea fi, măcar cu titlu provizoriu, însăși căutarea prin punerea întrebărilor fundamentale și poate, prin intermediul lor, înțelegerea semnificației vitale a exercițiilor spirituale. „E foarte posibil, scrie pe final Cristian Iftode, ca această supunere liber aleasă pe care o solicită «instrucția» filosofică să rămână unicul act posibil de rezistență la feluritele condiționări sociale, dependențe și obiceiuri de consum caracteristice pentru lumea de azi.”

Pendularea între înțelesurile antice ale activității filosofice și relevanța lor pentru omul vremurilor actuale, accentele personale mergând până la expunerea dilemelor existențiale proprii și nu în ultimul rând stilul limpede, precis, fac din Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității una dintre cele mai convingătoare, tocmai prin autenticitate, pledoarii în favoarea posibilei valori practice a ceea ce îi apare mentalității curente drept inutilitatea însăși: gândirea filosofică.

LEONID DRAGOMIR

 

Articol adăugat în 13 octombrie 2022

Mai poţi citi şi…