FEMEIE CU GHEPARD. DUBLU CLICK PE POEZIE

Câteva sunt cărțile asupra cărora am simțit nevoia să zăbovesc în timpul din urmă. Puterea lor de a se sustrage timpului liniar este pe cât de misterioasă, pe atât de înduioșătoare. Reușesc, nu știu cum, să facă aerul să circule liber printre coliviile umane care suntem la ora aceasta, colivii resemnate să-și mângâie gratiile, sperând totuși că vor trece dincolo de ele într-o zi.

”Femeie cu ghepard”, cea mai recentă carte-album – coperta, ilustrația, litera mare, care absoarbe privirea, sunt decorative, au consistența unei bijuterii – îi aparține mult prea discretului MARIAN BARBU, poet și critic literar din Pitești, și a apărut anul trecut, la Editura ”Vinea” din Iași.

Spuneam că am zăbovit câteva zile asupra ei. Marian Barbu nu e o natură sufletească ușor de descifrat. Dincolo de faptul că a citit mult și cu folos, că și-a creat propriile rute, propriile piste de cunoaștere și de așezare într-o paradigmă, astfel încât să poată zbura nestingherit către toate punctele cardinale literare, dincolo, așadar, de aceste direcții de orientare, poetul nespovedit și neîmpărtășit care este alunecă, aproape fără voie, către actul mărturisirii: ”Iată-mă la masa de scris/ este un fel de a spune iată-mă fugit din lume/ pe cel mai înalt vârf de munte./ Este un fel de a spune/ iată, m-am dat la o parte. Aici/ nu mai e nimeni care să-mi amintească de mine/ cel sărac cu duhul, netotul cu aripi de lemn căzut lângă/ un dafin înlăcrimat./ Văzduhul este însângerat sau poate/ soarele  a apus. Cât de tainică este singurătatea/ acestei căderi/ cu un capăt în moarte!…” (”Drumul prin iarbă”)

Ce-ar putea încredința unei dimensiuni mai înalte, cu titlu de spovadă, poetul nostru?

Ar putea încredința neliniștita conștiință de sine, acea interioritate delicată și pătimașă în același timp, care chiar și când își găsește un loc, un rost, un reazem, chiar și atunci când certitudinile sporesc, înghițind sâmburii de îndoială, chiar și atunci sau mai ales atunci simte între umeri durerea vie, pătrunzătoare a condiției de muritor, singur în fața a ceea ce nu înțelege și-l copleșește: ”Îngrozitor, îngrozitor, domnule/doamnă/ umbra mea a plecat în noaptea aceasta de acasă/ sunt sigur că nu se va mai întoarce niciodată/ și ăsta este primul pas către marea lecție a singurătății/ nu știu să citesc și nu știu ce înseamnă/ a început să bată vântul, e frig și e zloată/ se mișcă ușile și au crăpat pereții/!și câtă durere-i în carnea rămasă!” (”Qui pro quo”)

S-ar mai confesa poetul și în legătură cu greutatea existenței în trup. Mai ales dacă trupul intră în panică și uită că fragilitatea lui face parte din contractul  coborârii în lume. Trăim, ce e drept, vremuri în care, pentru a supraviețui, ne agățăm de simțuri, ne așezăm pe oasele și pe nervii noștri cu toată făptura încordată, așteptând de la ele imposibilul, adică minunea salvării. Dar salvarea n-a locuit niciodată în pântecul, în plămânii, în brațele, nici măcar în creierul nostru. Salvarea, adevărata salvare a venit mereu de la Dumnezeul din noi: ”…nu te caută nimeni sau nu te mai caută nimeni sau/ și mai corect nimeni nu te va mai căuta/ ochii îți sunt larg deschiși și gata să primească o lumină/ care va începe să pâlpâie încetișor sub coastele stângi/ ale trupului tău împuținat până la nefire și te va mistui/ până la privirea ta care va continua să ardă necontenit/ și care, poate-poate, o să dea într-un târziu foc să mistuie/ văzutele lumii acesteia pentru a face loc tuturor nevăzutelor ei”. (”Furtună de zăpadă”)

În sfârșit, când dezarmat, când sarcastic, un sarcasm întors împotrivă-i cel mai adesea, Marian Barbu acceptă să-și dezvăluie crezul și, pe undeva, fetișul –  femeia cu ghepard. Aici se află, în opinia mea, esența felului de a fi în iubire și în viață al poetului. Departe de a se mulțumi cu un sentiment blajin, domol, cu un soare egal – tablou mișcător și necesar al aparențelor – poetul are nevoie, pentru a ști sigur că există, să se lase devorat de cea mai rapidă, de cea mai frumoasă felină de pe Pământ. Așa arată absolutul. Așa se trăiește dragostea.  Iată miza vieții și, implicit, a morții. Femeia cu ghepard este numele de cod al Evei. Numele de cod al lui Adam este Marian Barbu. Această Evă, doar pe jumătate îmblânzită, este singura în stare să-l determine pe Adam cel întunecat de secolul lui să se mai suporte, să mai îndure. Și, chiar și așa, nu se știe până când: ”Cu un sân de lumină, cu un sân de întuneric/ veneai tăcută printre agave./ Mai ciudată decât tăcerea ta/ ghepardul care te urma pândea clipa/ căderii mele printre ierburi -/ Asemuindu-te nopții, visam între tine și el.” (”Femeie cu ghepard”)

LIVIU MARTIN