Oameni cari au fost… în Teatrul Al. Davila
Nea’ Ionică, Nea’ Mihai, Carmen&Jean Roxin
Foarte tare m-am supărat când directorul Nicolae Poghirc a hotărât să dea jos tablourile actorilor din holul şi de pe scările Teatrului Al. Davila. Chiar n-am priceput logica. Doar acele tablouri reprezentau istoria teatrului, aduceau în memoria celor care le vedeau figuri importante, artişti mari, care au urcat pe scenă de-a lungul celor peste șapte decenii de teatru piteştean profesionist. Adunând într-o carte cronicile din primele două decenii ale mileniului III, dedicate teatrului Al.Davila, mi-a făcut plăcere să (re)întâlnesc adevărate personalităţi artistice, figuri de seamă ale teatrului piteştean, foarte mulţi plecați din teatru. Ȋn aceste rânduri, dintre cei plecaţi din lumea asta, o să-i aduc în atenţia cititorilor pe actorul Ion Focşa şi pe regizorul Mihai Radoslavescu, dimpreună cu Doamnele lor, iar dintre cei plecaţi… la Bucureşti, pe soţii Carmen şi Jean Roxin.
Nea’ Ionică
Şi îi sunt foarte îndatorat lui Ion Focşa (1925-2012), cetăţean de onoare al Piteştiului, pentru mine nea’ Ionică, pentru colegii de generaţie – Focşulică – actor emblematic pentru teatrul piteştean. Ȋi sunt îndatorat, pentru că de câte ori venea Radu Beligan la Piteşti, mă lua (“ca să nu merg cu mâna goală”, comenta nea’Ionică) să-i facem împreună o vizită care dura vreo oră, poate chiar o oră şi jumătate. Doar aşa am reuşit să mă aflu, în trei rânduri, într-o discuţie privată cu trei foarte mari actori – Radu Beligan, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru (le fie amintirea veşnică!), adică “Take, Ianke şi Cadâr” – într-o versiune scenică de neuitat, datorată lui Grigore Gonţa. Cu Radu Beligan am avut mai multe ocazii să stau de vorbă – şi singur, şi în cerc restrâns (chiar m-a asigurat că dacă va mai da vreodată vreun interviu, o va face numai cu mine, ceea ce m-a determinat să renunţ definitiv). Şi îi mai sunt îndatorat lui nea’ Ionică pentru un sfat pe care mi l-a dat şi de care am căutat să ţin seama: “Fii mai generos cu actorii!…”, m-a îndemnat el; şi am încercat să fiu aşa, pe cât s-a putut… I-am fost redactor de carte la volumul al doilea din trilogia sa de “amintiri din teatru” – “Ghinionul a fost norocul meu” (probabil mă alesese şi pentru că lucrasem un timp pentru editura “Paralela 45”, unde au apărut cărţile). Trebuie să recunosc că, prin temperamentul neastâmpărat (spre vulcanic), mi-era greu să-l văd pe nea’ Ionică aşezat la masa de scris. Dar, pentru că avea multe amintiri interesante de povestit, şi-a dictat amintirile şi mai întâi poetul Toma Biolan (la volumul I) şi apoi eu (la vol II) am reuşit să alcătuim cărţi interesante pentru oricine este pasionat de istoria teatrului românesc (mai ales perioada 1940-1970). Desigur, ca orice artist, avea puncte de vedere proprii, de la care nu-l puteai deturna şi pace. Se grăbea să tipărească al doilea volum al amintirilor din teatru, aşa că m-a convocat într-o seară la grădina de vară “La Bibliotheque” şi la o bere neagră, mi-a pus în braţe un teanc de texte şi mi-a spus “Ale tale sunt, carte să le faci. Şi repede!” Era în vara anului 2007, când şi pe atunci o treime din timp stăteam la Arad (unde mă simţeam mai bine decât la Piteşti), aşa că erau de bază laptopul şi telefonul. E adevărat că deja cunoşteam multe din textele înglobate în volum (fuseseră publicate în revista “Argeş”, la care colaboram cu cronică de teatru şi traduceri din lirica neo-latină actuală), nu prea ne-am înţeles la cum trebuia să arate cartea. Degeaba am încercat să-i propun o structură ceva mai suplă şi cu mai puţine facsimile, n-am avut cum face faţă vitalităţii pe care o manifesta la 82 de ani. Ȋmi pare foarte rău că i-am rătăcit, printre miile de hârtii, ultima scrisoare pe care mi-a adresat-o şi pe care a intitulat-o “ultimul rol”. Ȋmi pare şi mai rău de faptul că a plecat din lumea asta supărat pe instituţia la a cărei performanţă artistică a pus umărul peste trei decenii, o groază de ani, supărare agravată şi de scoaterea din repertoriu a piesei lui Paul Everac, “Lichidarea”, pentru montarea căreia a depus eforturi de convingere susţinute. Atât de supărat a plecat, încât a lăsat cu limbă de plecare instrucţiunea ca un cumva trupul neînsufleţit să-i fie depus la teatrul pe care l-a slujit. Sper că acolo unde a ajuns să-i fi trecut supărarea.
Nea’ Mihai
Aş putea susţine că am avut relaţii speciale și cu regizorul Mihai Radoslavescu (pentru mine nea’ Mihai), pe care l-am vizitat de multe la domiciliu şi la câte un pahar de vin foarte bun (un ştiu de unde-l procura, dar era grozav), puneam la cale colaborări viitoare care, din păcate, n-aveau să mai fie înfăptuite, din cauza deceselor neaşteptate, mai întâi al Angelei (1938-2004) şi apoi şi al lui Mihai Radoslavescu (1929-2008). Sosiţi în Piteşti în 1965 (după un stagiu de un deceniu la Baia Mare, ba chiar călare pe o motocicletă sovietică), au rămas aici pentru restul carierei artistice, ba chiar pentru restul existenţei pământeşti.
Ȋmi amintesc câteva episoade din istoria culturii române, episoade absolut inedite, povestite de soţii Radoslavescu, unele mai de interes public, altele mai picante, dar în strânsă legătură cu viaţa culturală a României secolului XX. Pentru istoria Teatrului Davila, ar trebui făcută publică povestea realizării sălii Studio “Liviu Ciulei”, dar poate că o va face cândva fiica Angelei şi a lui Mihai, Ruxandra Radoslavescu, o vreme actriţă la Al. Davila. Ar fi de dezvoltat, poate într-un alt context, întâlnirea pe care liceana Angela Radoslavescu a avut-o cu scriitoarea Henriette Yvonne Stahl (1900-1986), cred că prin 1955-1956, şi circumspecţia cu care romanciera a privit-o pe liceana simpatică (şi aproape absolventă) de la Liceul Central de Fete, venită să facă un interviu pentru revista şcolii, cu scriitorul Petru Dumitriu (1924-2002), iubitul (şi într-o perioadă şi soţul) din acea vreme al scriitoarei. Doamna Angela Radoslavescu se distra interpretând-o pe Henriette Yvonne, care era foarte geloasă şi nu şi-a lăsat soţul singur cu cele două liceene. Se pare că şi avea de ce să-l păzească: ea avea 48 de ani, el doar 24, aşa că se temea ca nu cumva Petru să râvnească la ceva “carne fragedă”, cum avea să se exprime mult mai târziu. Dacă îmi aduc bine aminte, Mihai Radoslavescu a fost în câteva ediţii şi un foarte simpatic Moş Crăciun al Piteştiului. Deşi ne propuseserăm să scriem la patru mâini un scenariu “pe teme interne” (adică din viaţa teatrului), n-am reuşit s-o facem, nea’ Mihai părăsind această lume, pentru mine în mod neaşteptat.
Carmen şi Jean Roxin
Dar dintre toţi cei din teatru, cu care am avut (şi încă mai am) relaţii de prietenie – şi sunt vreo zece – nu pot să nu menţionez prietenia de o viaţă (ei, hai, doar de vreo șase decenii) cu parizianul prin naştere Ion (Jean) Roxin, devenit apoi, pe rând, arădean, petroşenean, brăilean, piteştean şi, în fine, bucureştean. Şi, bineînţeles, cu consoarta sa de lungă durată (şi anduranţă), Carmen Hancearek–Roxin. N-o să uit niciodată episoade importante din viaţă, trăite alături de Jean Roxin la Petroşani, în anii ’60, inclusiv prima manifestaţie spontan organizată, în 24 ianuarie 1966, în faţa sediului Comitetului Raional (pe atunci, ţara avea 16 regiuni şi muuulte raioane). Sau un episod suprarealist din Câmpulung (pe când se filma “Serata”, să fi fost 1970?), în care un membru al echipei de filmare, operatorul Nicolae Girardi (1931-1999) alegea biletele de “loz în plic” câştigătoare. O să trec sub tăcere episoadele bahice pe care le-am trăit alături (şi împreună) cu Jean Roxin, la Petroşani (uneori împreună cu alţi doi actori, nea’ Mircea Pânişoară şi Florin Plaur) şi la Piteşti (de multe ori împreună cu prietenul şi colegul Gelu Gruia).
N-am cum să nu-mi amintesc unele trăiri povestite de Carmen Roxin despre marea actriţă care a fost Irina Răchiţeanu-Şirianu (1920-1993), elevă a Mariei Filotti. Carmen Roxin povestea cum nu-i venea să creadă emoţiile pe care le încerca o atât de mare actriţă ca doamna Şirianu. Povestea Carmen cam aşa: “Domnule, nici nu-ţi dădeai seama, când o vedeai imperială în rol, câte emoţii trebuia să-şi domine. Jucam în Vlaicu Vodă de Al. Davila, ea – doamna Clara, eu – Anca, la Brăila prin anii “70. Ȋşi făcea cruce înainte de a intra în scenă şi aveam o scenă în care ea era aşezată, iar eu îmi puneam capul pe genunchii săi. Ȋi percepeam emoţia în tremurul genunchilor şi nu-mi venea să cred… O actriţă atât de mare, cu aşa emoţii, pe care spectatorii nu le simţeau, vedeau doar personajul fără cusur”. Şi tot Carmen Roxin îşi amintea cu plăcere nostalgică fapte din lumea teatrului, dar din afara scenei. Mai precis de la Restaurantul Union (“la Iunion, la Iunion”, cum ar zice un personaj de-al lui nenea Iancu), unde prin anii ’60, frumoşii ani ai teatrului românesc, aveau mese reţinute: Cristea Avram (1931-1989), care venea cu Olga Tudorache (1929-2017), şi Florin Piersic, alături de Tatiana Iekel (1932-2017). Şi pe lângă ei ne mai strecuram şi noi, studenţi la IATC şi viitori actori – Sandu (Alexandru) Repan ne scotea în lume pe mine şi pe Liliana Welter, cu toţii emoţionaţi de apropierea de astfel de colegi de Union”. Păi da, ce vremi, pe care unii le socot triste, cenuşii.
CRISTIAN SABĂU