EU NU VOI MURI CU ADEVĂRAT NICIODATĂ – Interviu cu ADRIANA SOARE-ZĂPĂSTRIT –
Pe această ființă, numai bucle și bunăvoință, o văd rar în carne și oase. Dar o urmăresc pe rețeaua de socializare. Ca după perdele, odinioară, când trecea nunta prin fața geamului și, pentru că de pe stradă nu puteai să vezi tot, te repezeai frumușel la fereastră, ca la lojă. Asta, pentru că nu exista lojă. Ce vreau să sugerez, apelând la imaginea de fotografie sepia, este că scriitoarea căreia îi iau interviul de față are toate vârstele și chipurile lumii cunoscute: este fetiță, este femeie cu scaun la cap, este femeie fără scaun la cap, este o venerabilă sfătoasă, fără să te scoată, însă, din minți cu pedanteria ei, este o doamnă sofisticată, care plânge în batistă și râde cu perle și zurgălăi, este o mahalagioaică delicioasă, pe care nu te lasă inima s-o bați sau s-o scuipi, pentru că zice tot ce tu nu ai curajul să zici, poate fi, culmea, și bărbat, dacă se hotărăște să facă pasul. Și nu e nimic pervers aici. Zăpăstrit intră pur și simplu în pielea personajului. Ea există în fiecare dintre noi. Cărțile ei sunt despre fiecare dintre noi. Mă tot întreb, în ultima vreme, de cine mi s-ar face dor după ce nu voi mai fi pe-aici. Și, printre cei puțini, atât de puțini, că m-am îngrozit și m-am supărat pe mine, este și ea. Oare de ce?
Cât de mult te-ai schimbat, draga mea? Cât de mult ai obosit? Câtă liniște, încredere, limpezime au mai rămas în tine?
Încredere? Suficientă. Cât timp sunt conştientă că suferinţa corectează greşelile, natura umană. Nu ar trebui să ne fie teamă de suferinţă, pentru că drumul acesta este unul al desăvârşirii sufleteşti, deci nu ne rămâne decât să înfăptuim miracole, folosind materialul pe care l-am primit.
Schimbarea este un proces dinamic, natural, ciclic. Dacă răsfoieşti un album cu fotografiile tale din diferite perioade ale vieţii, vei constata schimbarea. Asta sunt eu? Aşa puneam eu în aplicare normele estetice? Vaaai, nu aş mai purta ochelarii ăştia niciodată! Şi poate că va veni o zi în care îi vei repurta. Ne schimbăm continuu, pentru că suntem într-o căutare continuă.
Dacă am obosit? Da, sunt momente în care obosesc, mă simt copleşită de gânduri, de emoţii, însă am învăţat, treptat, să nu mai pun pe umerii mei nereuşitele şi lecţiile celorlalţi. Fiecare este dator cu o iubire, o suferinţă, un destin. Fiecare dintre noi trebuie să pornească, singur, în călătoria formării, aşa cum obişnuiau ameridienii, ştii cum se spune : “Caută-te pe tine prin tine, nu le permite celorlalţi să croiască ei drumul pentru tine. Este drumul tău şi doar al tău. Alţii pot merge alături de tine, dar nu pot merge în locul tău”. Dacă tu eşti haos, cu siguranţă nu poţi face pentru ceilalţi prea mult. Şi bun.
Liniştea şi binele sufletesc sunt rezultatele relaţiei pe care o am cu Divinitatea. Mă focusez pe ceea ce am de făcut eu, pe ceea ce am de învăţat, încerc să fac linişte în mine, pentru a fi în stare să aud liniştea din jur. Şi ea există.
Cât de mult simți că s-au schimbat cititorii și urmăritorii tăi de pe rețelele de socializare? Ce fel de relație ai cu ei acum?
Cititorii mei? Uimitori. Minunaţi. La fel de activi. Faptul că nu ne-am permis evadări în aer liber, asta din cauza situaţiei epidemiologice, ne-a determinat să căutăm socializarea în mediul online. Am observat că-s la fel de creativi, dispuşi să râdă, să facă haz de necaz, să se adapteze. Reacţionează la fel de bine şi la textele umoristice, şi la cele nostalgice. Remuneraţia generoasă de râsete, comentarii savuroase, spumoase, bucuria şi efervescenţa prietenilor mei, virtuali, e mai mult decât speram. Sunt parte din viaţa mea, aşa cum fac şi eu parte din viaţa lor. În câteva luni, am devenit “membru” al multor familii de români plecaţi în afară, care mă aşteaptă la un zaibăr şi-o poveste, prin Elveţia, Italia, Cipru, Spania, Egipt… Practic, dacă îi iau la rând, agenţiile turistice pot uita de mine, am câte o casă în fiecare colţişor al lumii. Ce spune asta despre noi, românii? Eu cred că spune multe. Şi numai de bine.
Ce traiectorie are ”NE-AM s‘ARS”, cartea pandemiei, nărăvită la umor viu, sclipitor, care sare ca puricele din pagină și te pișcă de obraz?
Am scris volumul anul trecut, în plină pandemie, în stilul meu. E o satiră cu mesaj clar: trecem şi prin asta! Când am intrat în vâltoarea provocată de acest virus, am simţit nevoia să fac ceva în plus pentru cei din jurul meu, drept care am abandonat proiectul ”Desculţă printre armurari” şi am trecut la un nou volum, evident umoristic. La o aşa lovitură a adversarului, ca să rămânem întregi la minte, să putem lupta, trebuie să ripostăm în felul nostru unic, prin umor, ironie, autoironie. Rezultatul a fost cel la care m-am aşteptat: ai mei râd. Râd sănătos. Râd cu lacrimi. E suficient în ceea ce mă priveşte. Umorul uneşte. Aşa cum ne uneşte iubirea. Şi mie îmi place să cred că putem fi conectaţi prin iubire, poate nu la un nivel macro, deşi ar fi ideal, dar un microunivers tot există. Îl găseşti şi pe pagina mea. Nu-i fantasmagorică relaţia dintre noi, chiar suntem legaţi unii de alţii, deşi suntem aruncaţi prin lume. E frumos, cald şi bine şi, deşi e o prietenie virtuală, e mai vie decât realitatea, de cele mai multe ori. Am nişte suflete în jurul meu, extraordinare. Nişte fiinţe valoroase, cu adevărat, în faţa cărora mă înclin.
În ce stadiu de decantare și de redactare sunt amintirile tale din copilărie, pe care ai început să le răsfiri în 2019 – o, ce vremuri, ce emoții, ce taine risipite și ele ca viețile noastre! – și cărora le și găsiseși titlul – ”DESCULȚĂ PRINTRE ARMURARI”?
Sunt pe la jumătatea drumului. În legitimitatea dorințelor mele, amintirilor mele, va apărea şi această carte faţă de care am un ataşament special. De fiecare dată când mă întorc în timp, îi simt alături de mine pe toţi cei dragi inimii mele, care sunt de ceva vreme în ceruri. Sper să reuşesc să-mi gestionez timpul şi să o finalizez până în primăvara următoare. Dacă s-ar rezuma totul la efort, probabil că aş fi capabilă să o finalizez mai devreme, dar nu mă pot baza mereu pe inspiraţie. E drept că un autor se desăvârşeşte prin exerciţiu constant, ritmicitatea fiind “secretul” reuşitei în toate domeniile, dar există anumite momente în care scriu şi şterg, de parcă nimic nu se leagă, nimic din ce schiţez nu-mi trezeşte vreun sentiment, iar eu scriu cu sufletul. Îmi pocnesc emoţiile, ca nişte boabe de porumb, abia când înfloresc pot fi sigură că e ce trebuie. Nu pot scrie fără să simt cuvântul în adâncul sufletului. Emoţia atrage emoţie, de aici provine reacţia cititorilor mei. Aşadar, nu pot pronunţa o dată, n-am nicio certitudine când va vedea lumina tiparului, dar îmi doresc să zâmbesc, împăcată, atunci când o voi răsfoi.
Spune-mi trei dorințe, de împlinit în regim de urgență, dorințe absolut noi, inexistente înainte de Covid-19? Dorințe niciodată imaginate, nici măcar ca umbră sau fulg de emoție, de intenție?
- Sunt nişte case părăsite prin Apuseni, o urbe activă, cândva, a cărei poveste vreau s-o aflu. Şi poate reuşesc să prind un asfinţit în turla bisericii.
- Să construiesc o fântână arteziană.
- Să practic optimismul mai mult ca oricând.
Sunt dorinţe simple, am aspiraţii aşezate, care îmi aduc împlinire sufletească, cea mai importantă dintre toate.
Și, acum, întrebarea cea mai potrivită pentru cineva ca tine, adică o lacrimă uriașă, scuturată de râs: ți-ai făcut testamentul, ai lăsat scris ce și cum să ți se rânduiască, te gândești, cu alte cuvinte, la moarte ca la vecina de alături, poate chiar ca la prietena și confidenta ta?
Pentru mine moartea înseamnă încheierea şcolii vieţii, îndeplinirea menirii din această lume, nimic de care să mă tem. Camus spunea că nu există decât o singură libertate, aceea de a te împăca cu moartea. Trăim, zi de zi, un miracol mărginit de moarte. Dacă viaţa e un miracol, oare moartea nu e, de fapt, poarta către un altul? Întotdeauna am considerat-o un fel de uşă pe care o deschizi, prin care mă reîntorc la Sursa din care am venit aici. Siguranţa pe care o am provine din aceeaşi legătură cu Divinitatea de care aminteam. Dacă la capătul fiecărei emoţii şi credinţe este Dumnezeu, de ce mi-ar fi teamă?
Privind din altă perspectivă, eu nu voi muri cu adevărat, niciodată, căci în urma mea vor rămâne cărţile. Deodată aleg, voit, să fiu nemuritoare!
DENISA POPESCU
