BISERICA ”SF. MINA” DIN PITEȘTI, MIHAI VITEAZUL ȘI COROANA BRITANICĂ

Cine spune că istoria mare se leagă numai de capitale sau de spațiile cu o anume rezonanță greșește. Argumentul ni-l oferă Biserica ”Sf. Mare Mucenic Mina” de la noi, din Pitești, de pe strada Justiției, nr. 5. O biserică mică, între blocuri, cu un aer de poveste, rătăcită într-o lume care nu mai crede în povești. De altfel, primul ei hram, hramul principal, este ”Buna Vestire-Greci”, ”Sf. Mare Mucenic Mina” și ”Sf. Împărați Constantin și Elena” sunt hramuri ulterioare, cinstite cu egală bucurie și recunoștință.

În ce fel Biserica ”Sf. Mina”  și-a câștigat un loc frumos în istorie? S-a întâmplat, pentru că a fost ctitorită de Ioan Norocea de Pitești și Sebeș, personalitate pe nedrept sau premeditat pusă la index de cronicarii vremurilor. Ioan Norocea a fost mâna dreaptă – într-ale diplomației și oștirii – a lui Mihai Viteazul, autoproclamat, la 6 iulie 1600, ”domn al Munteniei, Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Lui Ioan Norocea i-a stat alături Doamna Stana, urmașă de Basarabi și de Mușatini. Împreună au ctitorit, în anul 1564, Biserica ”Sf. Mina”, declarată monument istoric și restaurată de trei ori.

Ioan Norocea și Doamna Stana au avut mai mulți copii, dar fetele lor, Velica și Zamfira, au rămas în povești. Velica, fiica cea mare, căsătorită a doua oară cu nobilul italian Fabio Genga, ajunge în preajma voievodului Mihai, căruia îi slujește ca interpret. Între tânăra doamnă Velica și Mihai Viteazul se aprinde și arde cu flacără mare o iubire despre care, în zilele noastre, puțini mai știu. Doamna Velica îl urmează pe Mihai la Târgoviște, devenind sfetnicul lui de zi și iubita de noapte, în văzul tuturor, cu o frumoasă și uluitoare inconștiență. Voievodul ajunge chiar să le poruncească celor din suită să i se închine ”ca unei domnițe ce era și ca unei doamne care ar putea fi”. Velica dispare din istorie odată cu Mihai Viteazul, consfințind astfel legătura lor de viață și de moarte.

Cea de-a doua fiică a logofătului Norocea, Zamfira, se căsătorește cu Peter Racz (Rațiu) de Galgo, diplomat al Împăratului Rudolf al II-lea și, mai apoi, al Principelui Sigismund Bathory. Și Peter Racz luptă alături de Mihai Viteazul. Este ucis în bătălia de la Șelimbăr, din 1599. Fiul celor doi, al Zamfirei și al lui Peter Racz, Adam, va deveni înaintașul sau străbunul, pe firul a 12 generații consecutive, al Reginei Elisabeta a II-a și al Prințului Charles.

Iată-ne, așadar, rude bune, cu gene comune, chiar dacă neconsemnate limpede în istorie, cu familia regală britanică. De reținut și că Peter Racz se numără și printre înaintașii ilustrei familii Rațiu.

Cine spune, prin urmare, că istoria mare aparține doar locurilor mari se înșeală. Sigur, între Biserica ”Sf. Mina” din centrul Piteștiului și Prințul Charles, care îndrăgește mult România, e o cale mai lungă și ocolitoare. De altfel, dacă bine îmi amintesc, Prințul Charles a declarat, la un moment dat, unui conațional de-al său, ziarist, care l-a însoțit în Transilvania, că genealogia lui arată că se trage din Vlad Țepeș. Ziaristul a considerat că declarația e una de curtoazie față de România. Atât și nimic mai mult. Iată, însă, că istoria se ridică din mormânt – are acest obicei – și te provoacă liniștită, cu dovezi lămuritoare. Prințul Charles este un pic din noi, noi suntem un pic din el, un pic mai mult suntem din domnița Zamfira, al cărei loc de odihnă veșnică, de la Teiuș, a fost vizitat de Prinț, în anul 2017. E bine să reținem, însă, și să valorizăm esența acestui fapt istoric – Biserica ”Sf. Mina”, și astăzi în picioare, întoarce timpul cu fața spre prezent. Vom vedea dacă și spre viitor.

prof. LIVIU MARTIN