ELENA ZAVULOVICI ȘI LUMILE IDEALE

Mâine, 29 aprilie, pictorița și profesoara ELENA ZAVULOVICI împlinește o vârstă respectabilă, dinaintea căreia îți pleci capul, mai ales atunci când vine încununată de realizări și de amintiri frumoase.

Doamna Zavulovici s-a născut în anul 1940, la Hârtiești, a copilărit la Boteni și s-a făcut remarcată la Pitești. A fost și continuă să fie zâna bună și bunica de aur a multor generații de copii, ai căror părinți au înțeles că, prin artă, te poți salva, în perioade de cumpănă, poți realiza cine ești cu adevărat și cât de mult poți oferi.

Am cunoscut-o în preajma anului 2000, când am căzut de acord că este bine ca noul Centru Cultural al municipiului Pitești să organizeze cursuri de pictură pentru cei mici. De atunci și până astăzi – și sunt mai bine de 20 de ani – doamna Zavulovici este prezentă săptămânal, s-a întâmplat chiar și în vacanțe, printre copii. Și nu doar la Centrul Cultural Pitești, ci și la Școala Populară de Arte și Meserii. Imaginați-vă câte povești s-au desenat și s-au pictat în acești 20 de ani, câtă lumină a înflorit în suflete care, acum, își trăiesc viețile după cum le-a fost hărăzit, dar care n-au uitat-o pe doamna de pictură, cum i se spune. Fiecare vernisaj al expozițiilor acestor copii era o sărbătoare. Pentru ei și pentru familiile lor. Pentru că fiecare potențial artist era pus în valoare, lumea lui interioară învăța să strălucească prin ochii doamnei profesoare, la îndemnul și sub îndrumarea ei. Mai mult, copiii mergeau, vara, să picteze în spații neconvenționale, în aer liber cel mai adesea. Locurile aveau, și ele, povestea lor, le-o șopteau celor mici, ei deveneau brusc foarte atenți, începeau să asculte, să simtă și să transforme șoapta în formă, apoi să-i dea formei, prin culoare, prospețime, s-o facă să existe, să vibreze, în timp ce vocea doamnei Zavulovici trecea pe deasupra ca o bătaie din aripi.

Pictorița Elena Zavulovici a fost, cu modestie – parcă prea multă modestie – participantă la expozițiile de grup ale membrilor Filialei Pitești a Uniunii Artiștilor Plastici din România, dar și eroina propriilor expoziții. Publicul fidel participa cu entuziasm și cu brațe întregi de flori. De altfel, florile sunt subiect predilect pe pânzele doamnei Zavulovici. Flori eterice, care există înainte de a fi privite, mirosite, atinse, culese. Pictorița Elena Zavulovici are acest dar – orice vede pare că e văzut de ea prima dată. Imediat după ce Dumnezeu a creat și s-a minunat de creația Lui. Doamna Zavulovici primește de la Dumnezeu – căci de la cine altcineva? – dreptul de a vedea și datoria de a împărtăși. Și uite-așa, din privire în privire, floarea ajunge să fie floare, așa cum o știm, să se bucure de petalele ei și de bucuria noastră.

Într-un alt registru, sunt concepute peisajele asimetrice, mai degrabă culoare decât desen, peisaje desprinse dintre pliurile unei minți care traversează planete și galaxii, care vede de sus, de foarte sus creațiile noastre omenești, le vede ca pe niște jucării, funcționând după principiul jucăriilor și al copilăriei fără limite, fără sfârșit.

Și mai are o calitate rară doamna Zavulovici: își iubește, dincolo de ea însăși, dincolo de fire, soțul – pe actorul Sorin Zavulovici, trecut la cele veșnice – și își iubește fiul și nora. Spun ”dincolo de fire”, pentru că atunci când îi pomenește, i se schimbă și glasul, și privirea. Devine o carafă de iubire, din care poți să bei cât vrei, carafa se umple la loc.

         LA MULȚI ANI, DOAMNĂ ELENA ZAVULOVICI!

Prof. LIVIU MARTIN