SĂ NE AMINTIM DE SORIN ZAVULOVICI!

Sorin Zavulovici a trecut pragul dintre lumi, la scurt timp după ce a împlinit 50 de ani. În ziua de 24 ianuarie 1997. Adică acum 24 de ani, cum își amintește, retrăind totul, detaliu cu detaliu, soția lui, pictorița și profesoara Elena Zavulovici. Și astăzi, această doamnă, în jurul căreia copiii învață să deseneze parcă valsând, și astăzi, doamna Zavulovici crede în desăvârșirea iubirii pe care și-au purtat-o unul altuia și, împreună, fiului și nurorii lor. În prezentul nostru, plin de erori și de relativ, o asemenea afirmație, nu doar auzită, ci mai ales simțită, îți aduce lacrimi în ochi. Ți se face dor și ție, dacă n-ai trăit-o încă, de o mare iubire.

De Sfânta Maria, dacă i s-ar fi îngăduit să mai rămână printre noi, ar fi împlinit 74 de ani. Sorin Zavulovici a fost și va rămâne, pentru piteșteni, actorul aristocrat al Teatrului ”Al. Davila” din Pitești.

Era, desigur, un bărbat frumos. Învățase să-și cultive misterul – și pe scenă, și în viață. Știa că, pentru artist, este esențial. Că omul obișnuit, spectatorul, are nevoie să creadă că, prin actor, curge, într-un fel, Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, Sorin Zavulovici, învățase să fie smerit cu darul care-i devenise profesie. Era cultivat. Puțini sunt, mai ales astăzi, actorii cu biblioteci tălmăcite în spate, care își interpretează rolurile cu talent, dar și cu o anume înțelegere, rod al unei relații îndelungate cu textul, cuvântul și sensurile lui, cu cartea și cu  învățătura. Provenea, de altfel, dintr-o familie de intelectuali distinși, tatăl său a fost dirijor la Teatrul ”Nicolae Leonard” din Galați, orașul natal.

Pe scena de la Pitești, a debutat în 1971, cu rolul Voicu Țicău, din piesa lui Ștefan Berciu, ”Pisica sălbatică”. În 26 de ani, câți a petrecut pe scenă, a jucat 129 de personaje, cele mai multe personaje principale. Cronicarii au făcut trimitere incusiv la ”vocea vibrantă, bine timbrată, la mișcarea nervoasă, vădind un spirit neliniștit, în continuă și supremă ardere” (Toma Biolan).

Cine nu și-l amintește – dintre cei care mergeau să vadă și de cinci ori același spectacol, într-o stagiune – în rolul profesorului Miroiu, din ”Steaua fără nume”, sau transfigurat în Nick, din ”Cui îi e frică de Virginia Woolf?”, spectacol care a câștigat Marele Premiu, la Bârlad, în 1980? A fost un premiu care a atras atenția, la nivel național, asupra Teatrului din Pitești.

Vreme de zece ani, în perioada 1988-1997, Sorin Zavilovici a fost și director la Teatrul ”Al. Davila”. Petrecea ore bune aici, făcând inclusiv secretariat literar. Se simțea responsabil, mai ales că România intrase într-o epocă nouă – toți aveam iluzii, nimeni nu știa, însă, mai nimic. Teatrul începea să nu mai fie ce a fost.

Mi-a povestit doamna Zavulovici cum, la puțină vreme de la pierderea soțului, a fost invitată la o recepție, la Ambasada Indoneziei în România. Era cu familia Lucici, artiștii Stela și regretatul Augustin. Înregistra mecanic tot ce se întâmpla acolo. Nicicum nu-și putea lua gândul de la Sorin. Vorbea cu el, îl întreba mai ales. Erau întrebări grele, dar și întrebări de copil, care nu vor decât să ți se confirme că exiști pentru cel pe care îl întrebi. Jocul acesta dureros cu întrebările devenise un obicei. Fulgerau, pur și simplu, pe ecranul minții. N-a încetat nici la Ambasadă. Și acolo, la recepție, l-a întrebat ceva pe Sorin, neimportant, despre un lucru știut doar de ei. Doar că atunci – își amintește doamna Zavulovici – și n-a fost vis, atunci, imediat ce-a terminat de pus întrebarea, a văzut cum se desprinde dintr-un grup o necunoscută, cum vine drept spre ea și-i răspunde la întrebarea pe care o formulase mai devreme. A răspuns și a plecat. Au fost vorbe ușoare, liniștitoare, dar erau răspunsul pe care doar ea și soțul ei îl cunoșteau. Martori au fost, repet, Stela și Augustin Lucici. Sunt, iată dovada, adevăruri de dincolo de noi.

Dispariția unui actor precum Sorin Zavulovici descumpănește, te lasă fără apărare. Nu dispare numai un om, dispar personaje, o lume, se prăbușește tot universul pe care el l-a creat și pe care l-a susținut. Imaginați-vă ce-ar fi dacă, peste noapte, ar dispărea toate poveștile din mintea noastră?! V-ați gândit cum am trăi, cum ne-am simți, cât de mult sau cât de puțin am mai fi?!

Cu Sorin Zavulovici, s-a încheiat un capitol important din istoria teatrului piteștean. Să ne amintim de el așa cum ne amintim de Făt-Frumos, atunci când ni se pare că am pierdut totul și că lumea nu mai poate fi salvată.

 prof. LIVIU MARTIN