ALLORA ALBULESCU și ”duhul mâhnit care usucă oasele”

CINE-A MAI AUZIT DE FEFELEAGA?

 Iaca și Fefeleaga! Care-o mai fi auzit și de ea?!

Coarne de miel, glezne de țap (nelogodit), glas de balaur alăptat de duhul maniei forfotinde în vasele Zepter, în care obișnuiește să-și îmbăieze pruncii virtuali și să-și îmbălsămeze cu nard gândurile triumfal fâlfâitoare prin ținuturile lui Eros, he-he-he-he-heee!

Toată săptămână trage după ea de căpăstru (ștreang ancestral?), un cal pe care îl strigă “Bator”, pe străzile socialismului, șerpuind către jobul ei de Fefeleagă… în weekend cumpără diverse din supermarketuri și SH-uri, pentru familia ei de artiști, carmoliști, afumați, posedați, candrii, zurbagii, boschetărind pe cheiurile Argeșului, în jos, militând pentru libertatea lor de artiști, pe un mal frumos, auzi la ei, LIBERTATE!?!

Fefeleaga știe doar că trebuie să hrănească acele guri care scandează – din străbuni – un cuvânt de neînțeles și mai știe că, atunci când nu va mai putea agonisi nimic pentru ele, vor deveni crematoriul trupului ei înfrăgezit sub copita lui Bator…

CÂND TROTUARELE CRESC PÂNĂ LA CER

Azi ar fi trebuit să fim împreună într-un poem necontaminat și trotuarele să crească până la cer, mușcând – în glumă – gleznele neatente… feriți-vă de oameni și de câini, de viruși, de lupi în piele de oaie, de câte ori nu v-am spus?!

Mie de mult nu-mi mai pasă de frici și de semne, deși sunt inevitabile ca teoriile lui Ferdinand de Saussure în bibliografiile studenților filologi! Firul ierbii e semn, blocul semn, felinarele, vitrinele, semaforul, polițistul (semn rău!) alungând cerșetoarea cocoșată ca un semn de întrebare retorică: de ce, Doamne? Sau – poate – până când?

Ce dacă joacă șotron cu inima mea copiii netului, lăbărțați în noapte pe chat, născuți gata bătrâni, alăptați direct de la butoane?! (N.B.: În starea de imponderabilitate a spațiului virtual se simt exact ca în placentă!)

Fluturii-filozofi zburdă cu frenezie, din gamă în gamă, prin creieri, ceea ce e foarte, foarte bine, căci – zice-se – un duh mâhnit usucă oasele. (Apropo, v-am spus cum oasele însuflețite de profetul Ezechia s-au făcut oameni ca noi?!)

Și, de fiecare dată când suntem împreună, trotuarele cresc până la cer și trecătorilor le cresc aripi, iar noi înșine devenim înaripați!

HIDRA CEA ALBĂ

Ioel, Iair, Ioachim, cele trei i-uri pe care aș fi vrut să le-ntâlnesc în nopțile valpurgice, la gropile Uvedenrode ale adolescenței, unde mă  zbenguiam cu Pena Corcodușa, Pirgu, Pantazi și Pașadia,

Dar nu de la ei știam eu despre regrete, despre sublimul și melancolia narcotangoului spre dimineață, când pantofii dansatoarei par ochi încercănați care celebrează absurdul,

despre fatidicul mers împreună al celor născuți pentru a se mișca singuri printre portative, despre ratare și utopie

și despre suferințele atâtor nenăscuți cu sânge albastru.

Aflasem despre toate astea de la hidra aceea albă, cu nenumărate capete și vieți: eurile mele.

AMANTA COLIVARULUI

Cât de urâți sunt oamenii care mănâncă la pomeni, se minunează colivarul, și noi ne plimbăm pe Strada Mare și ne oprim prin parcări să luăm pauză de-o țigară sau de-o viață, copacii din Gradina Publică mușcă și dor… ți-au crescut maci în cerul gurii și cannabis pe chelie și pe interminabilele-ți brațe nebune – uite-o și pe tante (A)lina, de unde-o fi apărut?! ,,Hai noroc, Răducilor!” (Ce noroc, de unde atâta?!!)

,,Părăsită, părăsită”, e lait-motivul supermarketurilor în care bănănăie/bănănăiește ea…

,,părăsită, părăsită”, scoate limba la ea semaforul..

,,părăsită, părăsită”, cârâie, mârâie, bârâie cosmosul,

iar zăpezile din tine se-nroșesc de sângele meu – dacă ai vrea, am clătina munții și marea!

Uneori te injectai cu lacrimi din seringile pline cu suspine aruncate prin tomberoane de neant,

porumbei și pescăruși iți ciuguleau din palmă fărâme din inima mea –

mușcă-ne, susurau câinii eutanasiați prin ventricole,

tot trăgând de noi și de zile,

nopțile se surpau în avalanșe,

iar tălpile mele tânjeau să meargă peste ape…

(PRE)AMBUL(ATORIU)

Da, mersul meu vorbea despre lipsa de sens, iți spunea că nimic n-are sens, mers fară sens… la despărțire rămâneam cu hălci de durere – rar ne mai smulgeam și câte un surâs – n-am nimic de zis despre mântuire…

nici despre 182- iul care te căra direct la marginea gropii-întreabă-mă, întreabă-mă dacă sub halatele alea toți poartă câte un bolovan sau ditamai muntele luat șpagă de la Sisif- se știe că pantofarii nu au pantofi pentru ei, nici cardiologii inimi, nici neurologii neuroni și că, în general, au cam uitat de sufletele sterpe la uscat pe frânghia de rufe… mamele aveau multe de povestit despre cum hoții au ajuns să fure tot de pe sârme, ziua

în amiaza mare, pfuuu!!!

nepoții își adormeau și ei bunicii cu povești, (,,o vrem pe aia cu bicicleta galbenă și cu droghiștii”, se milogeau ei, nu se zice droghiști, mam’ mare și tataie, intervenea d-l Goe, atotștiutor, ci drogomani, procopsiților!)… toate cântecele de leagăn pe ritmuri și versuri de trash, (puțină decență, vă rog!), toate drumurile duceau la 112, toate alarmele și sirenele-nelostrițe, neștime, ne… ne… ne…

Lanurile de grâu își tăiau venele cu maci și ei muribunzi în apus, el visa că e pe Intercontinental, ascultând Hotel California sau poate invers, iar frățiorii săi se jucau cu biluțe de coca și haș – bună ziua, am venit să vă aduc înapoi copilăria, poftiți, să vi-o stăpâniți sănătoși, unge-v-ați casa și familia cu ea și toate mădularele, din cap până în picioare, făcea la ei o soră de la Crucea Roșie și le înmâna câte o măscuță…

Pe atunci, eu mă atingeam de halatele albe cum se atingea femeia cu scurgere de sânge de poalele Mântuitorului, dar cu mai puțin noroc decât ea, pentru că halatele fugeau de mine ca ducă-se-pe-pustii de tămâie – se lăsau atinse doar preț de 10, 100, 1000 de Ron sau de Euro… cine mai știe?!

Nimeni nu mai salvează pe nimeni, am intrat în hora de narghilele-iele, cu trupul stârcit și stâlcit ca sufletele voastre, zicea păianjenul-cu-ochii-albaștri, dați-mi moartea mea albă-că, dacă nu, fac urât, dau cu emoticoane, cu stikere și gif-uri în voi!!!

Nimeni nu-l asculta și nimeni nu asculta nici mersul meu…