DE LA FILOSOFIE LA CREDINȚĂ ȘI ÎNAPOI

”Filosofia pe scurt”, de Nicolae Turcan (Ed. Eikon, Bucureşti, 2021) este o istorie a filosofiei de la presocratici până la postmodernism, în două volume, realizată pornind de la un curs ținut studenților de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, unde autorul predă disciplinele Apologetică și Filosofie. Proiectul, deopotrivă ambițios prin cuprindere și modest prin intenția declarat introductivă, depășește formula unui curs universitar, adresându-se unui public mult mai larg. Nu e puțin lucru nici pentru cei mai înaintați în filosofie să aibă posibilitatea unei vederi de ansamblu asupra a mai bine de două milenii și jumătate de gândire filosofică, într-un număr restrâns de pagini. Selecția autorului este mărturisit subiectivă, fiind privilegiați filosofii care au susținut implicit sau explicit un dialog cu religia și teologia creștină. Unora dintre filosofii prezenți, Nicolae Turcan le-a consacrat studii speciale, reluate sub formă de rezumat aici. De o atenție mare, neîntâlnită în lucrările de istorie a filosofiei de pe la noi, se bucură fenomenologia și mai ales gânditorii francezi care au produs așa-numita „turnură teologică a fenomenologiei”: Michel Henry, Jean-Luc Marion, Jean-Ives Lacoste, fără a fi uitați nici întemeietorii acestui curent filosofic, Husserl și Heidegger. Un alt element de originalitate este prezența unui capitol despre filosofia patristică. În schimb, lipsește filosofia analitică anglo-saxonă, fiind însă prezent Cioran – despre care autorul a scris o teză de doctorat – ale cărui raporturi cu Dumnezeu sunt privite destul de nuanțat. Spre deosebire, Nietzsche este citit prin grila lui Bertrand Russel, ceea ce diminuează mult din forța geniului gânditorului german. Consider că lupta cu Dumnezeu, dusă de-a lungul întregii creații nietzscheene, este mult mai revelatoare pentru figura autorului lui ”Așa grăit-a Zarathustra” decât lectura umanitarist-atee a filosofului englez. Dar și revelatoare pentru tema relațiilor dintre rațiune și credință, care străbate mai în adâncime sau mai la suprafață întreaga carte, chiar când e vorba de primii filosofi ce au trăit cu mult înainte de Hristos. Granițele dintre filozofie și religie sau, la gânditorii creștini, teologie sunt uneori distincte, alteori se întrepătrund, dar tensiunea dintre cele două domenii nu lipsește niciodată, iar Nicolae Turcan o surprinde cu atât mai bine cu cât nu pornește de la premise nereligioase, așa-zis „obiective”. Chiar și ateii sunt măsurați prin prisma raportării la Dumnezeu în negație (vezi cazurile lui Cioran, Nietzsche sau Vattimo). Se remarcă ușor predilecția lui Nicolae Turcan pentru gânditori cu vocație mistică, păgâni sau creștini, și pentru cei cu miză existențială. Nu numai în această carte, el demonstrează că o bună stăpânire a mijloacelor logice nu exclude posibilitatea contemplației mistice (Wittgenstein este, în acest sens, exemplar).

Expunerea diverselor concepții filosofice, în liniile esențiale, adevărate secțiuni transversale prin operele marilor filosofi, se dorește și reușește pe cât posibil să fie obiectivă, uneori critică, de multe ori admirativă. Totuși, impresia mea este că și această istorie a filosofiei slujește tot unui scop apologetic. Problema perenă a filosofiei a fost, lasă să se înțeleagă Nicolae Turcan, cea a relației omului cu Dumnezeu, pusă în termeni diferiți în funcție de epocă și care și-a primit răspunsul definitiv prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Privită astfel, iar un teolog nu poate privi decât așa, filosofia pare să își piardă din autonomie, însă misterul credinței câștigă în adâncime și inteligibilitate deopotrivă, pe fondul mirării filosofice în fața minunii exprimate de verbul a fi.

LEONID DRAGOMIR