NICOLAE FLORENTIN PETRIȘOR – 5 POVESTIRI

ÎN DRUM SPRE ALEXANDRIA

Viața e la fel de stresantă ca o călătorie prin Teleorman, într-un microbuz delabrat, lângă o domnișoară atât de urâtă, încât de fiecare dată când se uita la ea nu se simțea deloc bine. A plouat cu găleata și a fost necesar să ocolească bălțile adânci din gropanele asfaltice, adică să se abată cu trei kilometri de la viitoarea centură, fiindcă apa, asemeni nisipului unei plaje, a făcut inaccesibil traseul pe care-l plănuise.

Chiar și așa, Maricel Popan era nerăbdător să treacă prin Orășelul Copiilor din Centru, să vadă cu ochii lui dacă Autostrada 13, în construcție, este deschisă spre Alexandria (nu aceea cu Biblioteca arsă). Voia să vadă ruinele romane.

Pământul e acoperit de atât de multă apă, încât arată de parcă tocmai a aflat de la guvern că urmează să se construiască un parc acvatic, iar patronul era pe cale să dea divorț.

Maricel vede o dugheană de bere în peisajul acvatic. Se dă jos din microbuzul închiriat și o lasă pe domnișoară să-și stoarcă în liniște coșurile, în timp ce intră în butic să se intereseze mai îndeaproape despre situl arheologic.

Ospătărița e de vârstă înaintată. Se uită la el de parcă ar fi un film indian din vremea ei, cu Raj Kapoor și…pe actriță n-o cunosc. Birtul improvizat miroase a cafenea. Doi țărani stau la masă și dau pe gât câte o halbă de bere. Sunt tăcuți și nervoși. Se uită la el cu coada ochiului. Maricel Popan o întreabă pe ospătăriță de sit și-i răspunde că e închis; a fost inundat. Îi spune asta într-o exprimare grăbită, deși nu era ocupată cu nimic, ședea cu mâinile-n sân.  Și cu asta, basta, e un heleșteu, pescuiesc unii pe margine.

Maricel dă să iasă, însă unul din țărani se întoarce și-i spune într-o doară:

– Situl e deschis. Am trecut de dimineață cu barca.

Lui Maricel Popan i-a fulgerat prin cap că ăsta nu e țăran, ci braconier. În fine.

– E liber sau cu plată? îl întreabă.

– Da.

– Face legătura cu Forul Imperial?

– Da.

Ospătărița își concentrează brusc atenția spre ușa de intrare. Urâțenia de domnișoară se vedea în cadrul ușii, venind prin apă. Berea necesită grijă specială când face spume, iar femeia se ocupă să umple o halbă cu guler. Fără implicarea ei necondiționată, berea s-ar acri, domnișoara urâtă ar muri de sete și birtul n-ar mai fi punct de reper pentru situl roman.

Uitasem, Maricel Popan era în drum spre Alexandria (nu aceea cu Biblioteca arsă).

STAȚIA DE AUTOBUZ

Ceea ce se-ntâmplă, când stau cu ochii pe fereastră, face parte din viața cotidiană.

Orlando Pană locuiește în București, adică face și el ca toată lumea. Câteodată, intemperiile îl obligă să ia metroul. Doar ieri ce s-a întâmplat la fel. Dorea să ajungă într-un loc ce depășea net rezistența la efort a picioarelor sale, hăt-departe, peste Dâmbovița, așa că s-a gândit la metrou.

Nu i-a fost prea greu să se pună în mișcare, mai ales că vremea se anunța ploioasă pentru o zi însorită de toamnă. O domnișoară bătrână aștepta și ea în stație. Nimic deosebit, cum s-ar spune. Avea o poșetă mică de tot și mănuși roșii ce i se potriveau de minune pe mâini, precum coaja pe mărul ionatan. Căuta curioasă pe jos cu ochii.

Un deliver de pizza a trecut pe lângă ei, călare pe un scooter. Orlando Pană s-a mirat. Un peisaj foarte rar la care nu se gândise până acum, un deliver de pizza conducând un scuter cu o mână. Uneori imaginile se adaptează ochilor și ni se lipesc pe retină… haida de!… ca marca de scrisoare. A văzut că în cealaltă mână ținea cutiile cu pizza, deliver-ul își folosea ambele mâini, de fapt. A observat abia după trecerea lui. Unele lucruri se văd prea târziu.

S-a bucurat când a sosit autobuzul, ca să ajungă la stația de metrou, să ia metroul. N-a urcat nimeni, se retrăgea la garaj. Bătrâna domnișoară nici nu ridicase capul. El s-a întristat la vederea plăcuței din parbriz. A lăsat femeia în vârstă să caute ceva cu ochii în pământ. Poate era și ea supărată.  

A introdus doi lei în automatul din stație și a ridicat biletul, deși n-avea nevoie de el. Mereu își lua un bilet de rezervă. Se putea juca cu el în timpul călătoriei. Are absolută nevoie să-și ocupe mâinile, cum își ocupa domnișoara bătrână ochii.  S-a rezemat de stâlp și a aruncat o privire să vadă ce face.

I-a trebuit un minut să-și dea din nou seama că nu-i în regulă ceva cu autobuzul, cu biletul de rezervă și cu bătrâna domnișoară. De asemenea, cam tot aceeași perioadă de timp i-a luat și băiatului cu pizza să oprească scooterul în stație. Ceva nu era în regulă. Era prea tânăr. Toți ceilalți plecaseră pe jos – cam 11 persoane – nu rămăseseră decât el, domnișoara bătrână și băiatul cu pizza. Acesta din urmă a desfăcut o cutie și i-a servit cu câte un slice de carbonara. Domnișoara bătrână a refuzat.

– E gratuit, a zis băiatul cu pizza.

Era trecut de ora opt, iar Orlando Pană era singurul din stație care mânca pizza. A observat, însă, că băiatul cu pizza rece insista pe lângă ea. Femeia refuza insistent de nepoliticos. Din acest punct de vedere erau chit. Amândoi insistau la fel. Orlando s-a holbat la ei. Deliver-ul de pizza s-a rușinat și a dat din umeri.

– Mă tot refuză, a zis.

– Nu pot mânca, a scuipat vorbele bătrâna domnișoară. Mi-am pierdut proteza.

Cum a ajuns în această situație? De ce el a devenit complice în acest joc absurd, în care se uitau unii în gura altora?

Orlando Pană s-a simțit jenat că observa insistența nerușinată a băiatului cu pizza, că se uita în gura orișicui, că-și consumă anii tinereții așteptând autobuzul, ca să ia metroul. 

Trecerea aceasta prin viață, într-un chip atât de neobișnuit, îl deranja. De ce acel nenorocit de autobuz se retrăgea la garaj? De aici pornea toată tevatura.

A plecat ușurat, fiindcă au plecat și ceilalți, băiatul cu pizza și domnișoara bătrână. Doar auzise scooterul. Niciunul dintre ei nu era mai furios decât Orlando, pentru că se hotărâse să se întoarcă acasă. 

Mai e și mâine o zi.

STAFIDE AURII GRECEȘTI

Îl atenționa tot timpul, când traversa strada. Să fie cu ochii-n patru. Șoferii sunt nebuni, ai grijă. La marginea scării, i-a mai spus de două ori să se uite în stânga și-n dreapta. El se uita de fiecare dată de două ori în stânga. Dreapta îi lipsea de la un accident.

 – Ești deștept, îi zice bătrâna care vorbea singură.

– Mă dau de gol câteodată, zice și Nestor, care nu înțelegea de ce-i răspunde femeii, fiindcă precis nu vorbea cu el.

Era o dimineață de toamnă emoționantă și fusese trimis la Piața Mare să cumpere fructe, mai multe feluri de fructe și mai multe kilograme, dar se gândea că ei nu au nevoie de atât de multe fructe. Gemuri, dulcețuri, magiun și compoturi mai aveau de toamna trecută.

Erau doar doi în casă și nu făceau față la atât de multe fructe. Poate-i trebuia pentru alte gemuri, alte dulcețuri, alt magiun și alte compoturi. Nu voia să se pună la mintea femeii. Cămara devenise neîncăpătoare.

– Ce fel de fructe ați dori azi? a întrebat aprozaristul. Am niște struguri italienești, banane columbiene, portocale și stafide aurii grecești. Numai bune pentru diabet. Fără îngrășăminte.

– Nu știu ce să spun, a zis el. Nu de diabet am nevoie.

– Necancerigene, omule. Personal mă ocup de achiziția lor. Fructe curate, fără fosfați.

– Bananele nu sunt pe gustul meu, a zis Nestor.

– Totuși, a insistat vânzătorul. E o toamnă binecuvântată pentru fructe fără fosfați. Privește cerul toamnei, că nu se zărește de prea multă ceață. O parte din nori s-au ascuns. Alege singur.

– Nu, a spus. Nu vreau fructe exotice și nu cred că voi privi cerul. Nu sunt un bărbat cu capul în nori. Mâine va ieși soarele și va fi o zi minunată. Fructele tale îmi amintesc de sărbătorile de iarnă. Mă ia cu frisoane. Dă-mi o jumătate de kilogram de stafide. Ăstea merg în orice anotimp.

Aprozaristul era uimit. Nu-i plăcea să vândă numai stafide, mai ales grecești și aurii, bărbaților cu mâna dreaptă lipsă. Ceva îl agita în atitudinea nefirească a omului din fața lui. Nu mai dorea să-i vorbească, îl făcea să devină emotiv.

A încărcat tasul cântarului la refuz, apoi l-a deșertat într-o pungă de hârtie albă.

A fost o pățanie foarte neplăcută pentru el.

A încasat banii, i-a dat restul și s-a întors la galantarul cu fructe exotice, încercând să se abțină să nu izbucnească în hohote de plâns.

Folosindu-și singura mână ca pe o prăjină de gondolier, Nestor a ieșit în stradă cu rucsacul în spate, mulțumit că nu era încărcat-ochi. Purta stafidele cu grijă, ca pe trofeul de la Wimbledon, ca pe Salatiera de Argint și alte lucruri de fală. 

Pe jumătate obosit, a urcat cu greutate panta către casă, la venire  fiind aceeași pantă, dar coborâtoare – aici am îndoieli că a fost aceeași –  n-o luase în seamă, însă acum ieșea în evidență. Pantele ies în evidență la urcare. Pe măsură ce urca, obosea tot mai des și trebuia să facă din ce în ce mai multe halte.

La capătul urcușului, era locuința lui: o casă pe temelie înaltă, în stil brâncovenesc, intrare somptuoasă, depinzând de scările de pe cele două laturi. A căscat ochii peste viile care se întindeau în spatele ei. În pridvorul lung, bătut zilnic de soarele verilor fierbinți, se mai observau strugurii puși la uscat anul trecut. Se stafidiseră cu toții. Acum avea ocazia să compare stafidele între ele: care erau mai aromate, mai dulci, ale lui din pridvor sau ale vânzătorului de aprozar, supărat că n-a vrut să cumpere banane columbiene, struguri italienești sau portocale grecești. Nu trebuia decât să pună scara dublă, ca să ajungă la stafide, apoi să aplice metoda comparativă. 

Ziua a rămas la fel de emoționantă ca la început.

VĂDUVA VESELĂ

În lume, în aceeași clipă în care se închide o măcelărie, se deschide o altă măcelărie, evident, în același scop. Într-o după-amiază fierbinte, îndrăznise un măcelar turc să facă asta, unul care, se zice, falimentase o brutărie. Prima clientă a fost o văduvă nu prea în vârstă, avea nevoie de carne. Numai un kilogram.

Era prea tânără văduva, ca să consume atâta carne. Cine putea ști ce face cu ea? Poate îi trebuia pentru pisici, nu două, ci douăzeci. Asta l-ar fi bucurat.

– Ce fel de carne ați dori? întrebă măcelarul. Am niște carne tocată, numai bună pentru chifteluțe. Fără seu.

– Cum… fără seu? Porcul nu mai are slană, are seu? întreabă văduva decentă.

– E oaie. Carne de oaie. Carne de noatină.

– Nici nu știu ce să zic, a răspuns ea. Ele nu consumă oaie.

– Fără seu, doamna draga. Le-am sacrificat personal.

– Carnea de oaie e greu digerabilă, a zis ea. Nu știu dacă e pe gustul lor.

– Totuși, zice măcelarul. E ziua potrivită pentru niște carne de oaie tocată. Priviți afară. Se lasă ceața. O parte din pâclă va acoperi piața și măcelăria va intra în ceață. Aș alege neapărat carnea tocată de oaie.

– Nu insistați, a spus. Nu vreau carne tocată, chiar dacă se va lăsa ceața. Totuși va rămâne o zi la fel de senină și va fi de neuitat. Dați-mi o jumătate de kilogram de mațe.

Măcelarul turc era uimit. Nu înțelegea ce vrea văduva nu prea în vârstă.  Ceva ce se traducea printr-o agitație internă, manifestată în exterior prin gesturi. Nu îndrăznea  s-o provoace să vorbească din nou, adică să repete. Ea a înțeles neînțelegerea lui.

– Intestine de oaie, a punctat. Tocate.

– Intestine tocate, a repetat măcelarul turc.

Măcelarul s-a apucat de treabă, a scos intestinele din cazanul cu apă roșie ca sângele de miel și le-a tocat mărunt, cu insistență, le-a vărsat într-o sacoșă de plastic incolor. A fost o aventură plăcută pentru el, plină de învățăminte.

A refuzat banii, nu i-a dat niciun rest și a luat cheile de pe bușteanul de măcelar.

– Merge cu tine, văzut pisici, i-a zis văduvei.

Folosindu-se de propriile farmece, văduva i-a dat mațele tocate bine lui, să le care.

Era încă foarte tânără, a urcat în dreapta șoferului cu grație înnăscută. Pe măsură ce se deplasau, au fost nevoiți să facă mai multe opriri la intersecții, să dea prioritate de dreapta.

Locuința ei nu era la capătul drumului, ci pe partea stângă, într-o grădină însorită. A coborât cu sacoșa de mațe tocate.

Femeia a băgat mâna în buzunarul ca un sac fără fund, a scos cheile ca niște zurgălăi, și-a rezemat privirile de nucul din mijlocul curții și a fluierat Marșul turcesc de Mozart. Apoi a deschis poarta de fier, cea mai rezistentă la zgârieturi și cățărări. A strigat salutul înspre grădina animată, care mieuna îndatoritor, și s-a pierdut în curtea plină-ochi de mâțe. Erau peste tot. Au înconjurat-o mieros, s-au cățărat pe ea, pe haine, pe umeri, în păr, în timp ce desfăcea intestinele tocate și le așeza în trei castroane tricolore de formă rotundă, clasice.

– Și noi iubim la pisici, a zis măcelarul turc.

Văduva nu prea bătrână râde și amiaza se păstrează la fel de fierbinte.

GHINIONISTUL

Am încredere că o povestire începută corect poate străbate anii și poate  împlini țelul autorului, în timp ce un tânăr critic literar pleacă de la petrecere să nu piardă ultimul metrou, dar îl pierde. Așa e în poveste. Gândul îi rămâne la pierderea suferită, pentru că ar fi vrut să citească din cartea lui Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, în vagonul pustiu. Ei doi se simt bine împreună, el și Zarathustra, mai ales în vagoanele goale.

Petrecerea se terminase pe la miezul nopții. Câte un taxi spulbera bulevardul însingurat.

În timp ce merge pe jos, nu poate citi, dar de gândit nu-l împiedică nimeni.

Paul Sărar își conduce pașii înfrigurat către casă, puțin amețit de fumul înecăcios de tutun și de alte ierburi, care nu-i părăsise nările. Ca de fiecare dată, noaptea limpede îi transpersează ochelarii de vedere fumurii, pe care-i păstrează pe nas. Ca să nu dea-n gropi, receptează cu nesaț și interes luminile vitrinelor, în pupilele ascunse strategic. E tânăr.

Zgomote îndepărtate mărturiseau că undeva, în orașul lui, unii lucrau. Paul Sărar se grăbește și el, pentru că mâine e de serviciu dis-de-dimineață. Un geamăt uman îi atrage atenția chiar când ia colțul către casă, pe lângă magazinul de mărunțișuri și nimicuri utile, Pepco. Privește în vitrină. Nimic.

Se apropie de locul cu pricina și zărește un bărbat între două vârste, prins ca într-o menghină. Fără scăpare. Se uită la el cu milă, fiindcă nu poți trece așa, nepăsător, pe lângă chinurile omului, ca pe lângă o statuie ecvestră. Întoarce capul către omul prins între cele două vârste și își dă seama că individul se simte incomod. E prea strâmt locul, se gândește Paul, încă tânăr. Într-o clipă, vai de capul ei, trebuie să găsească un sentiment uman, ca să poată construi o propoziție onestă, doar ca să nu ofenseze, să repare gândul nevinovat și neputința de a-i sări în ajutor, înainte de a se trezi și el între două vârste în această viață.

– Nu-ți pot fi de niciun folos, îi spune, fără să încetinească pasul, dar te înțeleg, adaugă politicos.

Se va crăpa de ziuă în următoarele trei ore, însă Paul Sărar nu poate pricepe de ce tocmai lui i se întâmplă așa ceva. De ce să poarte el discuții  caraghioase, să suporte umilințe din partea cuiva? Lucrurile sunt croite strâmb ori îl urmărește ghinionul.

O pisică îi trece calea pe celălalt trotuar.