DANIELA GÎFU ȘI ALE SALE ”ANOTIMPURI TANTRICE”

“Daniela Gifu scrie cu primăvara în suflet, cu sufletul în vis şi cu visul ca un soare răsărind şi asfinţind precum în zilele facerii lumii” – Theodor Damian (SUA)

După ce a păcătuit prin nelinişte şi s-a spovedit ca o panteră cuminţită, pentru poeta (şi cercetătoarea în domeniul ştiinţelor sociale) Daniela Gîfu a sosit (ano)timpul unei noi experienţe intim-poetice. “Anotimpuri tantrice” este cea mai recentă producţie literară a Danielei Gîfu – o carte de poeme “scoasă” chiar în anul pandemiei, de editura bucureşteană “Detectiv Literar”. Bun detectivul, dacă a descoperit aşa o carte, îmi permit să afirm.

Greu ar putea contesta cineva faptul că există o relaţie biunivocă între viaţă şi operă. Biunivocă DA, dar poate nu şi 100% echilibrată, pentru că, dacă stările, faptele şi evenimentele vieţii pot fi depistate şi citite în operă, s-ar putea ca nu toată creaţia să atârne greu ca un feed-beck esenţial în viaţa cotidiană. Şi chiar dacă  nu mai avem războaie mondiale de tipul primelor (şi să sperăm ultimelor) două conflagraţii mondiale, avem parte de doza cotidiană de războaie asimetrice, neconvenţionale, alternative de diverse tipuri, dar soldate cu acelaşi îngrozitor efect: pierderi de vieţi omeneşti, boli ciudate, economii distruse, secătuirea planetei de resurse inutil cheltuite sau prost întrebuinţate. Şi, în universul mic, de viruşi periculoşi de tipul Coronei cea de toate zilele sau al Dubiului, al Scepticismului prezent în (mai) toate stările noastre.

Permanenta preocupare de a deveni un OM mai bun, într-o lume mai uman(izat)ă, printr-o relaţie tot mai strânsă cu Absolutul, prin apropierea de Spiritualitatea Înaltă, este clară încă de la debutul editorial cu “33. Jurnal de iniţiere spirituală” (Ed. LIMES, Cluj-Napoca, 2008). Apoi a demonstrat Daniela Gîfu că este preocupată de teme care bântuie prin societatea noastră: “Violenţa simbolică în discursul electoral” (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011) şi “Temeliile Turnului Babel. O perspectivă integratoare asupra discursului politic” (Ed. Academiei Române, 2012). Ca poetă importantă, Daniela Gîfu a început cu un păcat – “Păcatul neliniştii” (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2012), păcat care a apărut şi în versiune franceză “Le péché de l’inquiétude”. Apoi a continut cu o spovedanie – “Spovedania unei pantere” (Ed. Vatra veche, 2017), iar acum se răsfaţă (şi ne răsfaţă) cu “Anotimpuri tantrice”. Mai menţionez cartea pe care i-a dedicat-o lui Zeno Fodor, un foarte important om de teatru (teatrolog, traducător, director al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş) din România, cu prilejul împlinirii a 80 de mişcări de revoluţie în jurul soarelui – “Zeno Fodor – 80” (Ed. NICO, Târgu-Mureş, 2014).

Cadru didactic şi cercetător asociat la mai multe universităţi de prestigiu, şoferiţă permanent pândită de amenzi pentru depăşirea vitezei legale (amenzi pe care le evită printr-o conversaţie amuzantă cu oamenii legii), Daniela Gîfu este permanent în mişcare, când la Cluj, când la Iaşi, când la Târgu-Mureş, când la Bucureşti. Într-un permanent pericol de risipire, pe care-l evită printr-o putere de concentrare de invidiat, demonstrată atunci când se năpusteşte asupra ţintelor (culturale!) imediate (sau apropiate). 

Daniela Gifu – persoana este înaltă, suplă, volubilă, amabilă, afabilă, o excelentă parteneră de discuţii cu verb ascuţit şi replică imediată. Daniela Gifu – poeta este flexibilă în construcţia operei, practică o poezie mlădioasă, insinuantă, urcătoare, tinzând spre infinit, dar şi o proză confesivă directă şi grea de substanţă istoric-personală (pe care promitem că o vom prezenta cu altă ocazie). Dotată cu o viaţă socială deloc săracă în evenimente, îmblânzind dezorganizarea proprie multor poeţi cu şaua gândirii ordonate, ştiinţifice, poeta (şi editura) prezintă un volum foarte logic structurat pe anotimpuri, fiecăruri anotimp revenindu-i anumite trăiri, reverie, chiar (timide) revendicări.

Poemele anotimpurilor tantrice trăite/închipuite de Daniela Gîfu stau foarte bine între două texte critice (Prefaţă – Ştefan Mitroi, Postfaţă – Firiţă Carp), într-un frumos produs editorial, cu ilustraţiile lui Mihai Bandac. Din păcate, a apărut chiar înaintea pandemiei de Coronavirus aşa că – doar deocamdată, sper – volumul nu-i tocmai uşor de găsit. Aşadar, un volum greu de găsit, de vină fiind starea pandemică, dar uşor de citit. Sau nu numai uşor, ci chiar pe nerăsuflate.

Deşi este mult mai cunoscută în Moldova şi Transilvania, pentru cititorii noştri Daniela Gifu (în certificatul de naştere Gîfu), în ciuda dificultăţilor pe care le întâmpină difuzarea cărţilor, nu este chiar necunoscută publicului argeşean. Argeşenii au aflat de poezia sa în urmă cu vreo doi ani, atunci când, într-un turneu făcut (ca de obicei) în ritm alert, în calitate de invitată a Denisei Popescu, a prezentat (pe-atunci) cea mai recentă culegere de poeme – “Spovedania unei pantere”.

Autoarea “Anotimpurilor…” a venit pe lume într-o iarnă grea, cu muuuuultă zăpadă şi ger (şi ştiu ce spun, în acel an stăteam de strajă ţărişoarei tooooocmi la Bacău!). Născută la Bârlad, în 10 ianuarie 1973, este doctor în filosofie din 2010 şi doctor în informatică din 2016. Nu că pentru a scrie poezie şi proză confesivă i-ar fi fost absolut necesare cele două doctorate atât de diverse ca arie de interes, dar – s-o înţelegem – se înscrie şi dumneaei, poeta, în spiritul epocii care “amprentează” (ayyyy, ce vorbă la modă!) fiecare fiinţă.

Şi mai are şi alte titluri (de faimă) în lumea ştiinţifică şi câteva (importante) volume de studii publicate, titluri pe care nu le menţionez, nefiind relevante în câmpul poeticii, un domeniu pe care l-a ţinut secret, doar pentru delectare personală. Actualmente, este cadru didactic asociat la UAIC (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi) şi vicepreşedinte al UZPR (Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România).

Cunoaştere şi Autocunoaştere mirată

Polemizând cu Geneza, Daniela Gîfu susţine că „La început, nu a fost Cuvântul./ La început, a fost Lumina”. Aşa o fi fost, dar până ce un Tribunal nu-şi va da sentinţa pentru primatul Cuvântului sau al Luminii, vom rămâne cu – vorba lui Jack London – beneficiul îndoielii. Pentru că o fi fost la început Lumina, cum zice poeta, dar permanente i-au fost neliniştea, căutarea, îndoiala, credincioase tovarăşe de călătorie în viaţă şi poezie. Condusă de propriile-i poeme, Daniela Gifu este – pariez! – aproape de o ciudată Autocunoaştere. O Autocunoaştere nu doar mirată, ci combinând diverse stări – o cunoaştere de sine mirat-înciudată, poate sancţionabilă de o interogaţie de tipul „dară io chiar asta mi’s?” Cam aşa ceva, doar că delicateţea nu-i permite să foloseasca în textul scris ultra-poetica şi foarte moderna expresie „băga-mi-aş, da’ chiar aşa mi’s?”

Mă voi opri doar la o secvenţă din volum, un eşantion reprezentativ – poemul Rugă – din care desprind câteva versuri semnificative pentru îndoielile existenţiale ale poetei: “O, Doamne!/ Sunt un suflet de întâmplări/ care întârzie să se căiască… Azvârl cu uşurinţă vorbe mari… gândind că voi scăpa/ de făcliile păcatelor… Un mâine straniu se arată la orizont… Învaţă-mă să folosesc altfel timpul/ să mă apropii de potirul ocrotitor.” Ei bine, depun mărturie că, în volum, poeta a azvârlit cu vorbe potrivite şi sper că, la sfârşit, a aflat să folosească timpul şi să se apropie de acel potir liniştitor-ocrotitor.

CRISTIAN CONSTANTIN