SPIRIDON VOINESCU – ”RICOȘEZ DIN MOARTE ÎN ACEEAȘI VIAȚĂ”


TIMPUL AMANET

Trei sfinți se ceartă într-un calendar

stabilind meniul unei zile de post

cărțile de rugăciuni se vând la cântar

cu o credință sub prețul de cost

cei ce pierd timpul se împrumută

unul pe altul cu ore în zadar

câte o Ană se declară pierdută

printre pereți de către-un zidar

la birt, peste beri, sătenii laudă

te miri ce porc cu șoriciul subțire

în hambar se pune de o fraudă

de-un șoarece cam nevricos din fire

Dumnezeu mai lasă, Dumnezeu mai duce

un Adam și-o Evă se desfată-n draci

toți ateii poartă lănțișor cu cruce

toți bogații joacă roluri de săraci

doar timpul crește pe noi ca o cocoașă

ca un amanet cu dobândă uriașă!

 

SEARĂ LA ȚARĂ

Latră un câine fioros

spre întunericul de-afară

județele se culcă-n hartă

fără acorduri de fanfară

cocoșii au cam ațipit

tot repetând în murdăria

șopronului din lemn cârpit

unde un porc nu dă chiria

o ea și-un el, iepuri,

unul spre altul se furișează

câinele tace și fuge

de groază

 

ÎȚI LAS

Ades apari în mine trează

ca-ntr-o poveste de copii

care în somn se furișează

aici pentru năzdrăvănii

pașii ți-i simt ca pe-o arsură

a serii într-un lan de greieri

îți las întreaga mea făptură

ca să mă râzi, să mă cutreieri

 

CERERE

Înc-o dată, viață, vreau să mai trăiesc

poftă am de tine ca de-o masă bună

luna și trei stele pot să îți plătesc

într-un sac de noapte ți le dau arvună

înc-un rând de ani dă-mi fără chitanță

ca la birtul nopții dă-mi-i, pe caiet,

să spăl într-o zare visuri de vacanță

și pe Strada Mare să le port discret

haide, viață, dă-mi niște zile doar!

c-un pahar enorm am băut durere,

vreau să spăl cu grijă chiar acel pahar

și-n el să-nec moartea. Haide, dă-mi putere!

 

VARĂ-TINEREȚE

Pe-alei, toți teii se îmbată de albine

găleți de note curg dintr-o vioară

trei continente se ascund în seară

ca răul în urările de bine

în aerul de vară transpirat și lent

aleargă tineri fără chip și nume,

bătrânii-ncep să își probeze brume:

un viscol de lăcuste-i iminent

în rest e vară, se dau știri încinse

în ape limpezi peștii se bronzează

urmează iarna, asta e, urmează

cu plaiuri albe și cu tâmple ninse

e vară-toamnă, trupu-ncet îl duci

spre umbra deasă-a codrului de cruci

 

ÎN AER E…

Plutește-n aer un miros de moarte nefiresc

neliniștiți, bătrânii ar porni spre cimitir

iar cerbi către cătare se-ndreaptă și zâmbesc

desfac, în taină, preoți sticluțele cu mir

în aerul ciudat nu zboară un cuvânt

chiar vrabia renunță să-nghită o omidă

furtuna își reține un trăsnet spre pământ

când greu se lasă cerul pe o cariatidă

în colț de univers, pe o șosea murdară

o ramură uscată din vechile dezastre

– când tac cocoșii-n ziuă pentru întâia oară –

recită-n vânt refrenul: ”apus de zări albastre”

ci noi, prin vămi de zile, când orele se cern

să ne schimbăm destinul pe un surâs etern

 

DISCUȚIE

În vis se-abate mama pe la mine

să vadă ce/cum o mai duc

da, mamă, am de toate,-s bine

nu, nu trăiesc ca un haiduc

pe pat nu, nu mai țin cărți vraf

curând am șters icoanele de praf

nu, nu s-au rupt, fiindcă-s sub geam

pe Sfânta Filofteia da, o am

da, mă închin atuncea când le șterg

nu, la biserică nu prea mai merg

de toate am, nu-mi trebuie nici bani…

doar tu nu ești, de-atâți și-atâția ani!

 

DIN MOARTE, DIN VIAȚĂ

Ricoșez din moarte în aceeași viață

zile fur din ea, nu clipesc, nu preget;

când tăcerea-și scrie un răvaș din ceață

pleacă spre lumină aurul din deget

Dumnezeu zâmbește, piesa-i cunoscută

îngeri se ridică dintr-o ecuație

doar în somn e bună apa cea tăcută

sub un nor dispare înc-o generație

sfinții din icoane-și dau cu presupusul

când se naște seara dis de dimineață;

rup din carne-o clipă să revăd apusul

și mă nasc din moarte în aceeași viață

 

SEPTEMBRIE, AZI!

Septembrie azi, ce știre sordidă

să-ți spună la radio că ești bătrân

că pân’ la fluture rămâi omidă

și că din iarbă verde te faci fân

septembrie azi, final, rămâi cu bine

schimbi soare mic pe luna cea mai bio

și-o ții pe cer cu gândul că va ține

de cald uimirii. Ești bătrân! Adio!

 

CICLU

Mă nasc în fiecare dimineață din părinți

când cerul plânge într-o primă rouă

iar gândul mi-e o rugăciune către sfinți

neinventați, dintr-o religie nouă

mi se prezintă fiul și nevasta

cutreier ziua  fără umbră și ecou

și cum nu înțeleg nimic din lumea asta

spre seară mor ca să mă nasc din nou

 

 

 

Articol adăugat în 19 august 2021

Mai poţi citi şi…