BOGDAN SUCEAVĂ – Poeme din volumul PEISAJ DE FURTUNĂ LA INDIANAPOLIS
ce mai poți decupa din realitate
atunci când nu o mai ai?
îmi lipsește o ascensiune spre polul austral
fereastra ce nu s-a deschis niciodată
îmi lipsește haosul unei zile aglomerate
cerul privit dintr-un colț al livezii asediate de oraș
ceasul care arată ora exactă
îmi lipsesc lucrurile pe care le detestam
pașii pe iarbă, mirosul de cafea amară
ultima rază de lumină a serii, aglomerația autostrăzii
îmi lipsesc lucruri care nu sunt eu
rămas închis în mine
când mă întorc
morții îmi aștern un covor de flori
încă de la aeroport
le-am scris epistole de sub orizont
acum mă salută acasă
când mă întorc
cimitirele mă așteaptă cu salve
eroii noștri prezintă onorul
patria e un fum presărat peste Atlantic
când mă întorc
văd verdele câmpiei la timpul trecut
din înălțimile cerului de ieri
norii mai mult ca perfectului imaginar
când mă întorc
nu pot respira dacă rămân la suprafața lucrurilor
de unde vine acest gând? întreb
în prezența unui alt gând
înaintea mea se află lumina amurgului
liniștea unei grădini dintr-un paradis pasager
o stradă pe unde trece puțină lume
nu au loc revoluții
așa se cuvine în paradis
chiar și aici te întrebi
ce este în miezul lucrurilor
iară nu la suprafața lor
ce este în miezul luminii
în miezul amurgului
ce este în miezul grădinii
al ideii de grădină
ce este oare în miezul ideii de paradis
nu la suprafața ei înșelătoare
nu a fost nici un an în care să nu-mi fie frică
frică de umbre, de uraniu, de plumb
de apă, de secerarea eterului
frică de hârtii, de cerneala roșu cu verde
nu a fost an în care să nu import frică
din cuvânt scris, de pe ecran
din șoapte și din priviri
din promisiuni, din îndepărtări
nu a fost an în care timpanele să nu doară
simfonia stridenței
să nu usuce vântul carnea vremii
să nu stingă coșmarul privirea-n ochi
nu a fost an în care să nu plătesc
pentru căderea imperiului roman
pentru căderea imperiilor ulterioare
la fiecare dezintegrare a unei idei, azi o spaimă
la fiecare umbră, un regat de frică
căderile trecutului devin otravă azi
pe atunci înțelesesem totul greșit
creta alerga pe tablă și eu notam tot
credeam că se vor cerne dintre noi
cei strălucitori cei înțelepți cei etereali
ei vor ieși la rampă, credeam
ei vor străluci, îi vom asculta și iubi
o singură scală a lumii este
– strălucirea
apoi au început să se stingă
pe unul l-a ucis dragostea
pe altul politica
pe altul fierul, pe altul apa
la suprafață a ieșit un fel de praf
înțelesesem greșit
înțelesesem altfel lumina
la suprafață a ieșit o trecere
și nu mai știu de unde a plecat totul
de la cei strălucitori înțelepți etereali
de pe urma cărora rămâne trecerea
am ajuns la cafeneaua La Flore
într-o dimineață de noiembrie 2018
am comandat o cafea
(la care visasem demult)
a sosit un sfert de veac mai târziu
(din vina mea)
imagini auguste ale lumii întârzie pe retină
văd lumea de ieri strada de ieri lumina de ieri
semne în tensiunea toamnei
cafeaua are gustul unui veac tributar
serene fluvii curg în ostoire
și e foarte frig
ajungea la ora 8:00 la birou
se ocupa de administrație
la ora 9:00 venea contabilul
cu gulerul bine călcat
discutau despre programele de finanțare
despre comisiile care evaluează programele de
granturi
la ora 10:00 avea pauză
scria un poem
pentru acesta își separa emoțiile
le invoca o cale lactee separată
de galaxia oficială
separa emoțiile de intelect
dimensiunile stratificate ale zilei
de insertul teluric al nopții
versurile străluceau abia seara
după a zecea citire
carnetul din buzunar avea lățimea de 7 inci
exact cât trebuie pentru un vers
emoțiile se pot compactifica în cadrul fiecărei zile
cel mai important lucru e trecutul
artizan arbitrar al opțiunilor noastre prezente
acolo unde se așteaptă strălucire
de ce să fie sunetul tern al autostrăzii?
acolo unde aurul ar fi să răsară prin imagini
de ce să răsune monotonia unui motor?
acolo unde ideile ar trebui să respire
de ce să se toarne ciment?
acolo unde cerul ar trebui să iasă prin privire
de ce să închizi sufletul?
și dacă toate acestea se pot visa
la ce servește această extenuantă istorie?
Atlanticul e un prag letal
de cum îl treci vrei să păstrezi
ce e vital din tot ce ai pierdut
poate sunetul, mirosul, cuvintele
eratica zbatere a memoriei
amintirile fac rău resituării
compunerea curcubeului cu desțărarea
nu dă o nouă identitate
degetele tale nu simt aerul
ci taie prin bazaltul lumii noi
cântecul privighetorii în zori
în grădina cu nuci și vișini a bunicii
nu e aici
tu să nu scrii poem
poem vor scrie bețivii și patrioții
cei ce se cutremură de emoție pe sub poduri
cei care nu au altceva decât sentimente
encefalograma lor redă figura Oltului perpendicular pe moarte
tu ai lumea întreagă
tu ai cerul și marea și văzduhul Americii
pe când bețivii noștri nu au nimic
doar sentimente etereale
iar patrioții noștri au arhangheli și patrafire
fața marcată de cuneiformele
pietrișului pe care au dormit noaptea trecută
ei sunt țara
nu tu
tu-ți codifici emoțiile în kryptonită
disciplina depărtării nu e lirică
exilatul e o problemă
atunci când se întoarce se vor ocupa de el
