ARTA ÎN LUMEA TEHNICII

Recenta apariţie în limba română, la editura arădeană Sens, a cărţii filosofului francez Jacques Ellul, Imperiul nonsensului (2021), este a cincea dintr-o serie care va continua prin efortul consecvent al scriitorului Octavian Soviany. Din câte îmi amintesc, toate beneficiază de prefeţele sale cu adevărat necesare pentru lămurirea meandrelor unei gândiri subtile şi profunde, însă fără abuz de jargon filosofic. Citindu-i prefaţa, intitulată Jacques Ellul şi hainele cele noi ale împăratului, nici nu ştiu ce aş mai putea să adaug, căci Octavian Soviany surprinde perfect problematica acestei cărţi şi nu abdică nicio clipă de la esenţial. Aş sfătui eventualul cititor să o citească atât înainte, cât şi după lectura Imperiului nonsensului, deoarece îl va ajuta să se orienteze, fie şi retrospectiv, într-o gândire clară, dar desfăşurată pe mai multe paliere, cu multe şi lungi digresiuni. Voi încerca totuşi o expunere pe cont propriu, mai mult pentru a-mi lămuri mie însumi această gândire care, mărturisesc, mă atrage ca un magnet, mai ales datorită consideraţiilor asupra tehnicii şi consecinţelor sale asupra vremurilor de astăzi.

Ellul, precum orice alt mare gânditor – comparaţia cu Heidegger se impune spontan – reuşeşte să ne aducă în faţă nişte evidenţe pe care de obicei le ignorăm. Ne arată, spre exemplu, cât de radical s-a schimbat lumea, începând de prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub influenţa tehnologiei. Industrializarea dezvoltată în mai multe etape a generat un sistem tehnologic, acesta a produs, la rândul lui, o societate după chipul său, numită societatea tehnicistă. Distincţia este esenţială pentru a înţelege întreg spectrul schimbărilor prin care am trecut și trecem, de la cele climatice până la creaţiile marilor artişti, moderni şi contemporani. Imperiul nonsensului  are ca temă condiţia artei în noua lume guvernată de tehnologie sau, în termenii subtitlului, Arta şi societatea tehnicistă.

Ellul ne anunţă, în Introducere, că vrea să găsească un fir conducător în “haosul fertil şi steril totodată al artei contemporane” (cartea a apărut în Franţa, în 1980). Ideea directoare ar putea fi formulată astfel: arta modernă reflectă şi transmite sistemul tehnicist în societate, chiar şi atunci când (pare că) i se opune. O definiţie spune că sistemul tehnicist este “tehnica, ea e cea care se constituie treptat într-un sistem independent şi autoreproducător”. Acesta nu există în sine, ci doar în raport cu o societate pe care o influenţează constant, însă fără a reuşi să o transforme într-o uriaşă maşină în care oamenii să funcţioneze ca nişte automate. Nu, oamenii rămân oameni, cu problemele lor omeneşti, oricât de tehnicizată ar deveni societatea. (Nu ştiu ce ar spune Ellul despre actuala ideologie transumanistă, axată pe ideea folosirii tehnologiilor pentru îmbunătăţirea capacităţilor umane). Între sistemul tehnicist şi societatea tehnicistă va exista mereu o contradicţie şi, în acelaşi timp, o simbioză, ceea ce generează o sfâşiere pe care arta modernă, începând de la impresionişti, nu a făcut decât să o reflecte, devenind ea însăşi o artă sfâşiată. În lumea modernă şi mai mult în contemporaneitate, există două tipuri majore de artă: una integrată total în sistemul tehnicist, care are toate caracteristicile acestuia, între care răceala, indiferenţa la suferinţa umană, şi o artă de protest, de strigăt împotriva dezumanizării şi a dezordinii sociale. Primul tip este reprezentat de arta formalistă, de neînţeles fără un eşafodaj teoretic foarte abstract, creat de criticii specializaţi şi adresându-se unor iniţiaţi. Al doilea este arta cu mesaj, în general de revoltă manifestată sub mai multe forme: de la contestaţia ideologică, la renunţarea la limbajul articulat pentru expresii mute ale corpului. Toate, consideră Ellul, nu fac decât să slujească sistemul tehnicist, fie adoptându-i mijloacele, fie făcându-l tolerabil prin producerea iluziei libertăţii date de contestaţiile care totuși nu visează esenţialul, ci contexte de mult apuse (aşa cum o face marxismul cu lupta de clasă). Contradicţia dintre arta cu mesaj şi cea formalistă va genera nenumărate altele, sporind haosul general al societăţii tehniciste, vizibil şi în multitudinea de stiluri şi mişcări artistice, toate efemere. Critica lui Ellul nu-şi propune să afle cauzele noii situații create, nu susţine un determinism strict între tehnică şi artă, ci vrea să descopere multitudinea de influenţe prin care tehnica a schimbat arta modernă atât de mult, încât a făcut-o totalmente diferită de arta tradiţională. Aceasta din urmă a reflectat şi s-a dezvoltat timp de milenii într-un mediu “natural”, dar odată cu impresioniştii, şi mai ales cu Cézanne, care îşi propune nu să reflecte natura, ci să-și pună la lucru tehnicile picturale, arta începe să se raporteze direct la lumea tehnică, servindu-i acesteia în chip de traducere. Aşadar, nu artistul creează noile forme artistice, ci mediul tehnicist, mai întâi industrial, apoi electronic (iar acum digital). Filosof fiind, pe Ellul îl preocupă problema sensului artei noi, evitând explicaţiile sociologice, psihologice sau metafizice. El afirmă că, întrucât trăim înconjuraţi de obiecte tehnice, nu de natură, arta nu mai poate reflecta în mod serios decât tehnica. Ea este puterea absolută, Leviathanul, căruia artistul, chiar şi în revoltele sale, i se conformează cu sau fără ştirea lui, fie prin obiectele reprezentate, fie prin procedeele utilizate sau prin crearea unui anumit gen de spaţiu şi de timp. Prin realizările sale, documentează cu minuţiozitate Ellul, arta îl integrează pe om în sistemul tehnicist, din care lipseşte tocmai sensul, astfel încât nici ea nu poate fi, la rândul ei, decât lipsită de sens.

Funcţia esenţială a artei a fost, de-a lungul secolelor tradiţiei, cea de simbolizare, adică trimiterea la un dincolo, la o realitate transcendentă. Aşa cum frumos spunea cineva: “misiunea artei este de a găsi în lumea relativului simbolurile absolutului”. Tehnica în schimb, ne spune filosoful francez, este antisimbolizantă, înlocuind simbolurile cu abstracţii care nu se referă decât la ea, nu la un dincolo. Aservită tehnicii şi pierzându-şi astfel funcția de simbolizare, arta nu mai poate stăpâni nici lumea, nici tehnica, sfârşind prin a deveni în mod programatic asimbolică, precum formalismul abstract, sau înlocuind simbolizarea, care are în vedere problemele esenţiale, cu ideologizarea ce se referă la probleme mai concrete. Niciuna dintre alternative nu oferă soluţii, căci propagând nonsensul arta nu poate decât să se conformeze sistemului sau să ofere compensaţii pentru omul strivit de puterea tehnicii. Acesta are nevoie de artă, întrucât ea poate să voaleze sau să atenueze disconfortul pe care i-l provoacă tehnicizarea atât de multor aspecte ale vieţii.

După asemenea concluzii devastatoare – evident mai sunt şi altele – ni se impune tuturor întrebarea: chiar să nu fie nicio posibilitate de scăpare din ghearele tehnicii? Să nu mai avem nicio speranţă? O soluţie facilă ar fi de a nu-l lua în serios pe Ellul, însă problemele puse de el ne privesc atât de îndeaproape, că ne vor bântui oricât le-am refuza sau refula, poate mai mult astăzi decât acum patruzeci de ani, când au fost dezbătute. Finalul cărţii conţine, cum spune Octavian Soviany, “o notă totuşi foarte reţinută de optimism”, întemeiat pe faptul că omul are o aşa de mare nevoie de sens, că-şi va folosi toate energiile în căutarea şi aflarea acestuia. O condiţie este evitarea politicii, aservite în totalite tehnicii şi de aceea neputând conduce decât la dictatură şi opresiune. Într-un spirit ce aminteşte de Nietzsche, Ellul crede că arta şi-ar putea redobândi funcţia simbolică prin “contestarea fundamentală a ceea ce este (dubla faţă Stat-Tehnică), în numele a ceea ce se va naşte”.

După cele discutate, soluţia pare forţată, utopică, fără fundament, un fel de a ieşi din mocirlă trăgându-te de păr ca vestitul baron. Consider că există totuşi un temei, deci un punct de sprijin, şi anume credinţa creştină luterană, la care s-a convertit Ellul. Precum se ştie, mântuirea se obţine, conform lui Martin Luther, numai prin credinţă (Sola fide), nu prin fapte. Impresia mea este că Ellul, prin descrierea situaţiei disperate a omului în sistemul tehnicist şi în societatea tehnicistă, marcată în special de pierderea sensului, nu face decât să justifice radicalismul luteran. Dintr-o astfel de lume, total subjugată “demonului” tehnologic, nu ne poate salva decât Dumnezeu, prin credinţa dăruită tot de El celor aleşi. Abia prin ea putem dobândi o nouă înţelegere, îndrăzneală şi speranţă, cele “trei coloane pe care s-ar putea edifica o nouă artă”.

Faptul că, după cum spunea prefaţatorul, concluziile lui Jacques Ellul dau de gândit reiese şi din următorul citat, pe care-l redau cu convingerea că poate oferi o sugestie în legătură cu puternica atracţie creată, cel puţin asupra mea, de gândirea sa: “Şi este evident că, dacă arta este esenţialmente (ș.a) purtătoare de sens, calculatorul nu are nimic de-a face cu ea. Iar atunci când acesta ni se impune în toată evidenţa strălucirii lui, este necesar (ș.a) ca arta să nu mai transmită vreun sens. Deoarece calculatorul poate face orice (rămâne de văzut, dar să o admitem), dar nu poate crea sens pentru acest străin, care este pentru el omul”.

LEONID DRAGOMIR