MARIUS ANDREESCU PICĂTURI DE GÂND (III)

Simplitatea şi frumuseţea gândului constau în complexitatea ideii, exprimate în concentraţia cuvântului. Propun cititorului câteva modeste reflecţii, în marginea unor valoroase şi profunde cugetări sau maxime filosofice şi teologice, cu scopul de a ne încredinţa că putem şi noi realiza, în viaţa de zi cu zi, cele trei reguli ale fericirii, de care amintea Immanuel Kant: „Ceva de făcut”, ”Cineva de iubit”, ”Ceva în care să speri”.

”Viaţa merge mai departe, fireşte, şi se reazemă şi pe adevărurile existente, dar ciuntite. Dar cunoaşterea şi cunoaşterea filosofică trebuie să includă în ele faptul că aceste adevăruri sunt ciuntite şi că trebuie să le depăşească. Această hotărâre în sine nu este garanţia unui adevăr mai deschis întregului, dar este o condiţie necesară pentru aceasta”. (Constantin Noica)

Aceasta înseamnă ca raţiunea cunoscătoare umană să-şi cunoască şi recunoască limitele, pe care apoi să le depăşească prin conştiinţa că adevărurile raţionale trebuie întregite cu adevărurile existenţiale şi că adevărurile umane au un temei, care este Adevărul Suprem, iar raţiunea cunoscătoare depinde de acest Adevăr şi, mai mult decât atât, îşi găseşte sensul în infinitatea contemplării, ce depăşeşte cunoaşterea firească raţională.

„Adâncimea este domeniul implicaţiei universale, al coincidenţei contrariilor, al unităţii multiplului”. (Tudor Vianu)

Trebuie să mai adăugăm, la această enumerare, că adâncimea este şi domeniul Unu-  lui din care provine multiplul, deci nu numai al „unităţii” pe care o conferă raţiunea în sensurile ei finite şi prin principiile regulative la care se referea Kant. Pentru că aşa cum spuneau cuvioşii Calist şi Ignatie, „Nu Unul provine din cele multe, ci cele multe provin din Unul”. Acesta este sensul ontologic al ”adâncimii”, care în acest fel nu este numai un simplu concept filosofic.

Statul şi omul.

Există diferenţă între a gândi şi a spune „eu sunt statul” şi, respectiv, „statul sunt eu”. În prima variantă, omul îşi asumă o autoritate deplină prin eu-l său şi printr-o falsă supremaţie asupra realului, inclusiv asupra realului social. În această mărginire a eu-lui, te afli în slava deşartă a omului ca individ, lipsit de libertate şi mărginit în iluzia autorităţii slavei pe care o primeşte de la oameni. ”Unde nu este libertate este număr”, spunea Constantin Noica. Este cazul omului care caută slava de la oameni şi nu slava de la Dumnezeu, aşa cum spunea Mântuitorul.

Atunci când afirmi că „statul sunt eu”, dai expresie unui sens democratic existenţial, prin aceea că, în persoana umană, se regăsesc umanitatea şi socialul, altfel spus nu omul este pentru stat, ci statul pentru om. Omul a devenit persoană spirituală liberă şi, prin libertatea şi spiritualitatea sa, care provin din conştiinţa că este stăpânit de Dumnezeu şi prin aceasta stăpân pe sine însuşi, spiritualizează întreaga existenţă, iar statul nu este numai unul democratic, ci este un stat liber, nu numai garant al libertăţilor juridice. Acest „statul sunt eu” este premisa depăşirii unei dualităţi fundamentale, cum ar fi aceea dintre guvernanţi şi guvernaţi. Este adevărat, în plan juridic şi a realităţilor sociale, indiferent cât de mult avansează democraţia, această dualitate nu va dispărea, dar în planul realităţilor profunde ale persoanei înzestrate cu autoritate temporară, care trăieşte şi lucrează „cu frica de Dumnezeu”, această dualitate poate fi depăşită.

Este o dialectică profundă, neconceptualizată juridic, care marchează drumul devenirii de la realitatea oricărei stări juridice a omului şi societăţii, inclusiv în cazul societăţilor considerate pe planuri superioare ale democraţiei, (eu sunt statul), la realitatea spirituală a omului ca persoană liberă, în frica de Dumnezeu şi care cuprinde în fiinţa sa toată umanitatea, pentru că se ştie pe sine cuprins în Dumnezeu (statul sunt eu). Este drumul de la formele democraţiei tipice stării juridice a omului – centralismul democratic, democraţia maselor, individualismul democratic, în toate acestea, omul fiind sub legea juridică sau morală – la „democraţia persoanei”, în care supremaţia nu o mai are legea, ci libertatea. Aceasta, pentru că la nivelul unei astfel de realităţi, profund spiritualizate, nu persoana este pentru democraţie, ci democraţia pentru persoană. Este un ideal, dar merită să crezi în idealuri, pentru a ieşi din cotidianul contradicţiilor, limitelor şi mai ales al legilor repetitive, fie ele chiar juridice, lipsite de sens, pentru că le lipseşte idealul de libertate şi dreptate şi, mai ales, de iubire. Noi nu vedem şi nici nu înfăptuim partea mai grea a Legii la care se referea Mântuitorul: mila, judecata şi credinţa.

De altfel, acest raport dialectic a fost bine caracterizat încă de teologul Toma din Aquino, care spunea că individul aparţine statului, statul persoanei, iar persoana lui Dumnezeu.

În condițiile laicizării accentuate a societății și a statului, mulți consideră că viața, legile sociale și juridice, inclusiv Constituția, drepturile fundamentale, într-un cuvânt starea juridică a omului sunt unica și ultima realitate. Se uită că toate acestea au un fundament mult mai adânc. Existența în general, viața în toate formele ei de manifestare, inclusiv viața omului, chiar și societatea sunt daruri ale lui Dumnezeu.  De aceea, rezolvarea crizelor sociale, prevenirea sau, după caz, înlăturarea consecințelor tragice ale unei calamități naturale sau sociale, inclusiv pandemia actuală, nu pot fi înlăturate numai cu puterea omului, fie aceasta și puterea statului. Oamenii de astăzi, inclusiv guvernanții, nu cunosc sau nu iau în seamă dreapta credință  ortodoxă și mai ales o ponegresc, încearcă să o  limiteze,  considerând-o  o formă desuetă și neavenită de manifestare socială. Sunt desconsiderate cuvintele Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos: ”Fără Mine nu puteți face nimic’’(Ioan,15,5).

Noi considerăm că opera de interpretare și aplicare a Constituției poate fi ridicată la înălțimea valorilor ortodoxe milenare ale poporului român, fără ca prin aceasta caracterul laic al statului și dreptului să fie știrbit. Este posibilă și o ridicare a conținutului normativ al Constituției la înălțimea acestor valori, ci nu o coborâre a creștinismului la sensurile laice ale dreptului și ale legii, așa cum se întâmplă astăzi.