RAȚIUNEA CA REFUZ AL IUBIRII
Testamentul lui Descartes de Christian Carisey (trad. de Andreea Ulici, Ed. ”Leader Human Resources”, București, 2020) este un roman filosofic, dar nu în sensul romanului de idei, ci al unuia despre o viață pusă în slujba gândirii. De fapt, testamentul întemeietorului filosofiei moderne nu a fost găsit niciodată și poate nici nu a fost scris, însă tocmai această lacună îi permite autorului francez să reconstituie viața lui René Descartes, prezentată ca și cum ar fi fost scrisă de el însuși, în ultimele luni de viață la Stockholm, unde se afla la invitația reginei Cristina a Suediei. Lucrarea presupune, evident, atât cunoașterea vieții și operei marelui filosof, cât și cunoașterea contextului istoric din prima jumătate a secolului al XVII-lea, când răspândirea științelor indică o schimbare radicală a lumii. Este o epocă tulbure, marcată de Războiul de 30 de ani (1618-1648), ce a condus la scăderea dramatică a populației Europei, când teama de Inchiziție pândea pe oricine aproba noile mutații induse de teoria lui Galilei, dar libertatea de gândire avea prospețimea începuturilor. Reconstituind chipurile și caracterele celor cu care s-a intersectat destinul lui Descartes, iubirile, bucuriile, angoasele sale, Christian Carisey reușește să ne ofere o confesiune foarte veridică a autorului Discursului asupra metodei. De altfel, această primă operă a lui Descartes, scrisă în limba franceză, la vârsta de 40 de ani, îi oferă chiar modelul, fiindcă ea conține multe mărturisiri cu privire la drumul urmat spre aflarea metodei de a ne conduce bine mintea. Testamentul lui Descartes, scrisă în stilul cartezian al clarității și distincției, nu este însă o introducere în filosofia acestuia, ci are ca temă resorturile unei vieți dedicate în întregime rațiunii, spiritului. „Nu filosofia lui Descartes este cea care m-a interesat, ci cum a fost omul a cărui viață a fost guvernată de acea zadarnică pasiune care este căutarea adevărului absolut.” Întreaga carte este străbătută de tensiunea dintre viața spiritului pusă în slujba construirii unui sistem filosofic întemeiat pe certitudini absolute și viața reală, cu pasiunile, luptele, plăcerile și mizeriile ei. „Am căutat adevărul cu pasiune, căci, fără îndoială, eram incapabil să trăiesc cu adevărat”, mărturisește personajul Descartes. În consecință, viața sa va fi marcată de o serie de rupturi: cu mediul familial patronat de tatăl autoritar care-i dorea o carieră onorabilă în Bretania, cu Franța natală pentru a se stabili în Principatele Unite, cum erau numite atunci Țările de Jos, cu armata în care se înrolase după ce plecase de acasă, cu diversele locuri în care a stat și pe care le schimba foarte des, cu diverși prieteni, dar mai ales cu mentalitățile și ideile vechii lumi, încă dominate de scolastica medievală.
Nemulțumit de învățătura primită la Colegiul iezuit La Fleche, de nesiguranța cunoștințelor așa-zis științifice predate acolo, ca și de contrazicerile filosofilor, tânărul Descartes, înrolat în armata lui Maurice de Nassau, caută altceva, fără să știe deocamdată ce anume. În noaptea de 10 spre 11 noiembrie 1619, are la Neubourg, unde se afla cantonat, o serie de trei vise care-l avertizează asupra riscurilor cunoașterii, dar îl îndeamnă totodată să se dedice științei. De aici va începe căutarea unei metode care să ofere în orice domeniu, începând cu teologia, prin dovedirea fără putință de tăgadă a existenței lui Dumnezeu, acea siguranță pe care o admira în demonstrațiile din geometrie. Va trece, însă, multă vreme până când va hotărî să expună în Discursul asupra metodei, „conceput ca prefață la trei lucrări științifice, Dioptrica, Meteorii și Geometria, cele patru reguli ale metodei „pentru a îndruma bine judecata și a cerceta adevărul în științe”. Publicarea în franceză, lucru neobișnuit atunci pentru o lucrare de acest tip, limba savanților fiind latina, este încă o ruptură între multele din viața lui Descartes, justificată prin asigurarea unei mai mari accesibilități și credința că bunul simț, „lucrul cel mai bine împărțit din lume”, va găsi în cele patru reguli – a evidenței, analizei, trecerii de la simplu la complex și a enumerării complete – un ghid. Noutatea ideilor sale va genera, imediat după publicarea acestei prime cărți, o furtună de polemici care va continua pe măsură ce vor fi publicate și celelalte, în special Mediațiile metafizice, ceea ce-l va însingura și mai mult. Nu-i vor lipsi însă câțiva prieteni, precum părintele Mersenne, care-l vor susține și proteja toată viața.
După cum se știe, metoda carteziană presupune practicarea îndoielii metodice față de orice cunoștință furnizată fie de rațiune, fie de simțuri, fie de tradiție, care nu este absolut certă. După un astfel de demers, singura certitudine care rămâne este faptul că, atunci când se îndoiește, adică gândește, el trebuie să existe. De aici celebra maximă: „Gândesc, deci exist”, pornind de la care Descartes va demonstra atât existența lui Dumnezeu, cât și a lumii exterioare. Mai mult decât orice altceva, tocmai exercițiul îndoielii va deranja spiritele vremii sale, creându-i mulți dușmani, ceea ce-l va obliga la multe polemici purtate prin intermediul unei abundente corespondențe. Și totuși, oricât de radicală ar fi fost îndoiala sa programatică, Descartes a fost mereu convins că sistemul său filosofic lasă un loc important credinței; ba mai mult, opunându-se atât scepticilor, cât și ateilor, slujește de fapt credința în Dumnezeu. Pentru el, o lume fără Dumnezeu este un nonsens, în care domnește doar hazardul. Dacă este condusă bine, grație metodei, rațiunea impune necesitatea prezenței continue a lui Dumnezeu în creație, doar că acest Dumnezeu nu mai este Cel din Biblie, ci unul al rațiunii. Una dintre diferențe este că acesta din urmă nu ne poate ajuta în momentele de cumpănă, așa cum va constata Descartes la moartea unicei sale fiice, Francine, și cum îi va reproșa Pascal într-o discuție pe care o vor avea în casa acestuia din Paris. Cartea ar fi avut, în opinia mea, de câștigat dacă autorul ar fi insistat mai mult asupra întâlnirii dintre cele două mari spirite ale veacului al XVII-lea, tensiunea dintre „Dumnezeul lui Avraam, al lui Iacob și a lui Isaac” și cel al „filosofilor și al savanților” străbătând, de fapt, întreaga modernitate până astăzi. Metafizicianul Descartes delimitează strict chestiunile teologice de cele filosofico-științifice, lăsându-le deoparte pe primele, ceea ce vă provoca dezamăgirea unora, precum regina Cristina a Suediei. Testamentul lui Descartes are însă meritul de a ne propune un Descartes conștient de limitele filosofiei în general – „un minunat palat care nu are acoperiș” și unde „locuitorii își găsesc un refugiu, dar rămân expuși intemperiilor naturii” – care nu poate oferi consolare în momentele grele și care nu asigură deloc fericirea. Sunt câteva eșecuri de care filosoful francez este dureros conștient, precum incapacitatea de a deduce o morală din câteva postulate, mulțumindu-se cu câteva reguli practice. Altele sunt pur și simplu erori generate chiar de necesitățile logice ale sistemului său filosofic: neadmiterea existenței vidului, deoarece contrazice omogenitatea substanței întinse, neputința găsirii unei comunicări între cele două substanțe care alcătuiesc realitatea, cea întinsă și cea cugetătoare, decât una ipotetică la nivelul glandei pineale, conceperea animalelor ca niște automate lipsite de suflet (abia acum câțiva ani s-au dezis oficial francezii de această aberație). Rupturile din viața lui Descartes se reflectă și în operă, cea mai importantă fiind cea dintre substanța cugetătoare și cea întinsă. Descartes va scrie, pentru a contracara această despărțire, un Tratat despre pasiunile sufletului, dedicat celor două femei din viața sa, Elisabeta a Boemiei și regina Cristina a Suediei, încercând fără prea mult succes să demonstreze influența reciprocă a sufletului și corpului, cu posibilitatea primului de a-l controla rațional pe cel de al doilea. Raționalismul său dualist nu reușește nici concilierea rațiunii cu credința, deși pare că o face, însă cu prețul sacrificării vieții credinței, adică a iubirii.
În ultima frază a Testamentului, scrisă înainte de a muri, în camera întunecată și friguroasă din Stockholm, spune: „Singurul lucru care mă alină este gândul de a o regăsi pe Francine. Fiica mea iubită merită toate cărțile de filosofie. Pentru prima oară voi fi împăcat cu mine însumi”. Această mărturisire finală, dar și altele, precum aceea că „e greu să duci în același timp o viață dedicată cercetării și o viață de om”, ne dezvăluie sacrificiul imens, al iubirii în primul rând (ceea ce Pascal a refuzat), pe care-l implică o viață dedicată căutării doar cu mijloace omenești a adevărului. Christian Carisey a reușit una dintre cele mai profunde înțelegeri ale condiției filosofului în genere, apropiindu-se de anvergura lui Nietzsche sub semnul căruia, așa cum o indică și motto-ul, stă Testamentul lui Descartes. Iată în încheiere ce spune filosoful german în Dincolo de bine și de rău: „Treptat am învățat să discern ceea ce a însemnat marea filosofie până în ziua de azi: confesiunea autorului ei, diferite amintiri involuntare și care n-au fost luate niciodată ca atare”.
LEONID DRAGOMIR
