UN NIETZSCHE ANTIIDEOLOGIC


“Eu nu sunt om, eu sunt dinamită”, scria Nietzsche într-una dintre ultimele sale cărți, Ecce Homo, o ciudată autobiografie, încheiată cu puțin timp înaintea declanșării crizei din 3 ianuarie 1889 de la Torino, ce-l va arunca, până în 1900, anul morții, în întunericul nebuniei. Monografia scriitoarei anglo-norvegiene Sue Prideaux, Sunt dinamită!Viața lui Nietzsche (trad. de Bogdan-Alexandru Stănescu, Ed. Polirom, Iași, 2020) își propune o reconstituire a vieții și operei lui Friedrich Wilhelm Nietzsche, pornind tocmai de la luarea în serios a acestei afirmații hiperbolice despre sine a filosofului voinței de putere. Și, întrucât viața și gândirea se întrepătrund în cazul său, determinându-se reciproc, autoarea urmărește căile, de multe ori ascunse, prin care evenimentele vieții lui Nietzsche i-au modelat gândirea și eforturile de a învinge prin puterea minții crizele nervoase cumplite prin care trecea, dar și răul de care își dădea seama că suferă epoca sa. Cu toate că este greu de evaluat eficacitatea remediilor, totuși diagnosticul pus modernității, aflate sub semnul morții lui Dumnezeu și al prăbușirii tuturor valorilor, s-a dovedit atât de exact, că a ajuns până în postmodernitatea noastră atât de mândră de realizările ei tehnice.

Sensibilității feminine a autoarei, atentă la detalii biografice și psihologice, îi datorăm o frescă foarte veridică a evoluției lui Nietzsche, începând cu copilăria marcată de moartea tatălui, pastor protestant răpus de o boală mintală, și continuând cu evocarea anilor de școală din colegiul de elită, cu regim dur, semimonastic, de la Phorta, a anilor de profesorat la catedra de filologie clasică a Universității din Basel, apoi a peregrinărilor prin Italia și Elveția, în căutarea unei clime propice sănătății, dar mai ales a relațiilor cu mama și sora sa și a marilor întâlniri formatoare cu Richard și Cosima Wagner, Paul Ree și Lou Salomé, marea sa iubire, și cu alți câțiva prieteni. Bineînțeles că și evenimentele istorice, între care războiul franco-prusac din 1870, la care a participat ca sanitar, își au rolul lor în geneza scrierilor nietzscheene, cu slabe ecouri în timpul vieții sale (mai puțin prima carte, Nașterea tragediei), dar care vor trezi un interes din ce în ce mai crescut, începând chiar la scurt timp după declanșarea bolii sale. Constituirea Arhivelor Nietzsche, ce-și vor avea sediul la Weimar, este unul dintre rezultatele receptării entuziaste a filosofiei nietzscheene. Influența acesteia a fost imensă de-a lungul întregului secol XX, stimulând, de exemplu, creațiile excepționale din Viena fin-de-siècle, anticipând rezultatele psihanalizei, influențând puternic scriitori ca Thomas Mann sau filosofi ca Martin Heidegger, până la gânditorii postmoderni. A existat, cum se știe, și episodul nazist, când idei ale sale, preluate deformat, au fost puse în slujba unei ideologii criminale. Totuși, documentează foarte minuțios și exact Sue Prideaux, Nietzsche, spre deosebire de Wagner, Cosima și sora sa, Elisabeth, căsătorită cu un antisemit notoriu, Bernhard Főrster, nu este naționalist, antisemit, rasist sau xenofob, ci dimpotrivă, european, adept al conservării instituțiilor culturale și individualist cu deschidere spre celălalt. Principalele sale trei idei: voința de putere, Supraomul și eterna reîntoarcere a aceluiași au relevanță spirituală, nu politică, de care filosoful avea oroare, considerând-o manifestare a instinctului de turmă. Astfel, voința de putere are sensul învingerii de sine, al autodepășirii și nu al impunerii cu orice preț față de ceilalți, iar Supraomul nu este “bestia blondă” ori vreun Führer, ci-l desemnează pe cel capabil să iubească viața, chiar și în condițiile morții lui Dumnezeu, sau s-o iubească la aceeași intensitate cu care omenirea L-a slăvit de-a lungul secolelor de glorie ale creștinismului pe Dumnezeu. Cât privește ideea eternei reîntoarceri, după unii comentatori cea mai stranie idee nietzscheeană, ea exprimă, în interpretarea autoarei, voința de acceptare totală a tuturor conținuturilor vieții, nu doar suportându-le, ci și iubindu-le (amor fati), învingând urile și resentimentele, pentru a afirma cu bucurie viața în integralitatea ei.

Consider că tema de adâncime a vieții și operei lui Nietzsche, așa cum o înțelege Sue Prideaux, este drama pierderii credinței, trăită de filosof până la ultimele consecințe. Aceasta se subsumează conceptului de nihilism, definit undeva de filosof prin trei caracteristici: devalorizarea valorilor supreme, absența sensului și a răspunsului la întrebarea de ce? Radicalismul nietzscheean (aristocratic, cum îl numea unul dintre primii săi exegeți, danezul Brandes) înseamnă a înțelege că, odată cu moartea lui Dumnezeu, se prăbușesc și valorile morale, drept care a crede în acestea, fără a mai crede în Dumnezeu, conduce la ipocrizie, minciună, fariseism. Împotriva acestora se revoltă Nietzsche, propunându-ne autenticitatea (“marea sănătate”), a cărei expresie se află în întrebările profunde, formulate într-un stil fragmentar-aforistic, ce îmbină precizia și concizia cu o vitalitate puternică, în termenii săi, dionisiacă. Nu degeaba Nietzsche se considera unul dintre cei mai mari stiliști ai limbii germane, alături de Luther și Goethe. În pofida a ceea ce s-ar putea crede citindu-i afirmațiile exaltate, scopul său nu este doar unul demolator (al “idolilor cu picioare de lut”, cum numea el valorile perimate), ci și pozitiv: de a afla valoare și sens într-un univers nesigur, care pare să nu aibă niciunul. De aceea gândirea sa, a celui care visa în tinerețe la o renaștere a tragediei în spiritul muzicii wagneriene, se construiește pe marginea abisului – a tăcerii spațiilor infinite ce-l înfiorau pe Pascal, să zicem, sau  a prăpastiei în care, cu cât privești mai mult, cu atât și ea privește în tine, cum spune el într-un aforism – fiind una fundamental-tragică. Referindu-se la afirmația “sunt dinamită”, aleasă ca titlu al biografiei sale, Sue Prideaux încheie spunând că aceasta nu este strigătul unui om dezlănțuit, pus pe distrugere, ci “este, mai curând, chemarea triumfătoare a unui om ce a dinamitat un tunel prin indiferența greoaie a vremii lui față de consecințele morții lui Dumnezeu, deschizând astfel calea pentru ca îndrăzneții argonauți ai spiritului să descopere noi lumi”. Precum reiese și din acest citat, autoarea ne restituie un Nietzsche înțeles în omenescul său, uneori prea omenesc (ca să parafrazez titlul uneia dintre cărțile sale), ceea ce nu-i știrbește măreția și geniul, apărându-l însă de transformarea într-o statuie sau într-o idee abstractă. Cartea sa este mărturia întâlnirii cu un om care a creat o filosofie din nevoia de a trata un rău de care sufereau atât el, cât și lumea ce încă nu-și dădea seama de aceasta. Nietzsche a fost, cum îl numea Thomas Mann, seismograful ce a înregistrat mișcările tectonice ce vor zgudui istoria secolului următor (al XX-lea) și care tocmai de aceea e absolvit de vină, neputând fi cauza acestora. Înțelegerea empatică pentru viața și opera lui Nietzsche, atât de întrepătrunse, de care dă dovadă Sue Prideaux, conduce la același rezultat: Nietzsche nu poate fi responsabil pentru răstălmăcirea ideilor sale, începută chiar de sora sa. De altfel, cum poate un “spirit liber”, neînchinător la idolii modernității și refuzând certitudinile facile, să creeeze condițiile nelibertății puse în aplicare de totalitarismul nazist? Este o ironie a istoriei faptul că antiideologul prin excelență, gânditorul perspectivist, antisistemic, filosoful lui “poate” a putut fi manipulat de o ideologie criminală. Sau poate este unul dintre efectele luptei împotriva lui Dumnezeu (nu doar a sa, ci a întregii lumi moderne), ca și nebunia lui. Dar aceasta este deja o altă poveste.

LEONID DRAGOMIR

Articol adăugat în 11 martie 2021

Mai poţi citi şi…