ROMANUL IDENTITĂȚILOR PIERDUTE
Mersul pe Vlașca al olarilor din Muscel este o poveste în sine. Este mai mult, o călătorie inițiatică. Potrivit eminescologului Nicolae Georgescu, prefațatorul romanului de care se ocupă acest articol, avem de-a face cu un filon identitar. Identitatea se hrănește și cu realitate, dar și cu poveste, totul e să știi cât gir să-i acorzi fiecăreia.
Despre mersul pe Vlașca al olarilor din Muscel s-a încumetat să scrie argeșeanul nostru, AUREL HERNEST, în volumul publicat la Editura ”Ars Docendi”, în anul 2020, intitulat ”În chiria timpului”. Desigur, titlul romanului este o metaforă cu multe chipuri și oglinzi. Chiria simbolizează atât drumul în sens propriu, drumul în sine, cât și trecerea prin viață, care nu se face numai cu pasul și cu glasul, ci mai ales cu îngenuncheri sufletești, cu elanuri frânte, cu aripi de Icar.
Aurel Hernest dedică romanul consătenilor săi din Coșești, în semn de recunoaștere a trudei, neodihnei și calității meșteșugului lor căzut, din păcate, printre firidele istoriei. Aurel Hernest merge, însă, mai departe. Propune o călătorie inițiatică de rit pur românesc. Inițierea nu este una spectaculoasă, nu se petrece la lumina lumânărilor, nu roiesc spirite și alte entități împrejur, gata să intervină în sprijinul eroului nerăbdător să muște din fructul unei cunoașteri mai înalte. Inițierea personajului lui Aurel Hernest, un copil de 13 ani, începe cu fuga lui de acasă, în căruța cu oale a unui vecin, cândva, pe la mijlocul secolului trecut. Tot ce urmează are un rost tainic, pentru că viitorul inițiat învață să-și construiască libertatea. S-o câștige, s-o păstreze și s-o cultive. Libertatea cea nouă înseamnă relații noi, lipsuri, spaime și suferințe noi, înseamnă să înduri și să dai ascultare legilor pământului și legilor firii.
Ricuță, Grigore, Guriță, Boalcă, Puia, Doamna Roz, Gușoi, Șicu, Mama, Împăciuitorul, Măritatul, Parizianul sunt numele care marchează traseul inițiatic. Nume-amprentă. Nume-talisman. Nume de paznici ai destinului. Numele acestea sunt unități de măsură ale romanului complementare ”cioburilor” alcătuitoare ale părții întâi, respectiv capitolelor părții a doua.
Personal, consider că inima cărții, implicit a călătoriei inițiatice, o reprezintă tocmai ”cioburile”. De ce? Fiindcă pulsează în ele identitatea la care făceam referire la începutul articolului – identitate individuală, socială, de neam, de limbă, de îndeletniciri. Protagonistul nostru o regăsește târziu, pe pragul dintre milenii, când aparent împlinit, în Franța, realizează – în timp ce ține în mână un ciob real de vas – că a fost toată viața copilul fugit de-acasă, în căutarea propriului suflet, a menirii lui. Și mai realizează și că a sosit vremea să se întoarcă, pentru că, foarte curând, cercul se va închide și e bine să ne afle cu socotelile făcute, cu datoriile achitate, cu recunoștința onorată.
Un alt aspect relevant ține de felul în care autorul folosește amintirea. Ca duet, uneori: fapta, întâmplarea și semnificația ei merg mână în mână. Ca duel între realitate și plăsmuire, alteori. Suntem inclusiv amintirile noastre despre noi. Ale noastre și ale celorlalți, nu întotdeauna cele mai frumoase, cu siguranță, însă, cele mai intense. De-aici și jocul perspectivelor, al relației cu amintirea, cu aceeași amintire a personajelor implicate în poveste.
Salutară limba literară în care scrie Aurel Hernest. Imaginile sunt puternice, regionalismele sunt plasate inteligent, oralitatea funcționează impecabil. Recomand lectura romanului ”În chiria timpului”. Și nu doar pentru că este o mărturie despre trecutul nostru abandonat, ci mai ales pentru că reușește să problematizeze modern – apelând la tehnici narative uzitate acum de autorii de peste tot – acest început de secol pâclos prin definiție, pâclos prin intenții, pâclos prin efecte.
LIVIU MARTIN
