EFECTUL DE AURĂ AL CELEI MAI FRUMOASE DOCTORIȚE CU MASCĂ- Interviu cu OLGA SIMIONESCU, prof. univ. dr. la Catedra de Dermatologie a UMF ”Carol Davila” București


Îmi place să cred că oamenii sunt, în realitatea lor profundă, cuvinte. Într-un fel intim și fermecător ca atingere sufletească. Și că alegerea unui cuvânt în locul altuia, formulările, propozițiile, frazele, opțiunea pentru mai multe vocale sau, dimpotrivă, pentru mai multe consoane, tăietura concisă a ideii ori jocul cu evantaiul de imagini spumoase sunt expresii ale așezării lor particulare în lume.

O citesc pe doamna prof. univ. dr. OLGA SIMIONESCU, șefa Secției Dermatovenerologie a Spitalului Colentina din București, de ceva vreme. Cu mare plăcere, recunosc. Și cu admirație, și cu dorința de a o cunoaște personal. Până acum, nu s-a ivit ocazia. Chipul său, cel din cuvinte, mi se pare că-i conține, însă, atât de frumos formula sufletească. Aidoma unui vas prețios, pe care e bine să-l privești din toate unghiurile, să-l cercetezi pe toate părțile, pentru că, deși e un singur vas, nu spune doar o singură poveste.

 DENISA POPESCU

Stimată doamnă, debordați de entuziasm, de viață, de frumusețe. Nu este un compliment, ci senzația clară, puternică, pe care o încearcă străinul care vă vizitează paginile de socializare. Străinul care își dorește imediat să vă cunoască, să se apropie, să vă atingă, sperând că pofta de viață se ia. Este vorba aici despre un secret sau despre un dar de la Dumnezeu? Vă rog să încercați un exercițiu de obiectivare – e drept, complicat, dar nu imposibil – și să spuneți esențialul despre OLGA SIMIONESCU.

Persoanele care apar în public au un cunoscut efect “de aură”, iar cei care navighează pe social media își proiectează asupra acestora impresii și le transferă năzuințe personale. Daca proiecția lor este exagerată, unii ajung chiar să nutrească, de pildă, convingerea că cineva de la TV le vorbește lor și numai lor (acu’, ce te faci dacă poate e adevărat și cineva ne place?!). Am fost flatată de succesul postărilor mele, fiindcă eram sigură că lumea nu suportă mai mult de trei rânduri scrise. În plus, am beneficiat de luxul sincerității, fapt care mi-a dat aripi.

Pofta de viață îmi vine din dorința terapeutică de a supraviețui după traume semnificative. Și este a doua alegere din bilețelul profei de biologie de la liceu. Aveam șaptesprezece primăveri, eram la Sava și primim un extemporal prin care trebuie să decidem ce este fericirea? “Un bulgăre imens care se rostogolește până la tine și vin în valuri alți bulgări care te copleșesc sau o sumă constantă de lucruri mărunte care îți generează multe bucurii?” Evident că am ales cu toții bulgărele. Astăzi sunt convinsă că fericirea se face din lucruri mici.

Trăim vremuri grele și bizare, vremuri scăpate de sub control. Vi se întâmplă, vi s-a întâmplat să intrați în panică? Sau să trăiți un la fel de bizar sentiment al exilului într-o lume cu care, până nu de mult, ați trăit în comuniune?

Trăim vremuri grele, este incontestabil, dar avem experiență: am prins cutremure, explozii nucleare, schimbări fundamentale de regim, precum și pandemii. Odinioară ne înghesuiam la coadă la carne de porc de treizeci și șapte de lei cincizeci. Pulpa așteptată venea aureolată în pungi de plastic, atinse magic, dar cu autosuficiență, de același măcelar care ne cerea buletinul, în timp ce ne recita ritos poezii din autori români sau panseuri proprii. Îl admiram ambivalent, pe de o parte nu împlinisem încă paisprezece ani și deci n-aveam buletin, însă îl găseam totodată puternic și un om de cultură. Ochelarii și-i ținea doct pe vârful nasului și chiar dacă mai trăgea câte un dezacord în timp ce ne servea, absolut nimeni nu s-a încumetat să-l corecteze vreodată.

Nu toți oamenii răspund la fel la stress și nu te poți supăra pe cineva că intră în panică sau că se isterizează. Eu am sânge rece din belșug, așa că îmbrățișez problema pe când o evaluez automat în mică, medie sau mare. Caut soluții cu calm și de obicei sunt creativă în rezolvarea lor. Recent, am primit două importante complimente: “tu duci cât cinci barbați și peste” sau la un test drive: “doamnă, conduceți mașina mai bine decât mulți domni” (cred că omul își făcuse cruce cu limba când ne-am suit).

Aceste nobile comparații mi-au crescut moralul și stima de sine pe loc. Altfel, îmi este bine cu mine și refugiul în singurătate îl percep de cele mai multe ori ca pe un adevarat lux. Să stai singur cu o carte bună, de pildă, e magic. Să-ți curgă whatsapul cu poze de bube, adesea cu localizări rușinoase și cu textul:”bună seara, ce e aici?!”, nu mai reprezintă o problemă, de când telefonul stă permanent pe silent și nu mai piuie în noapte.

Cine vă citește postările nu poate să nu remarce realele dvs. calități literare. Sunteți ca șampania – atmosferă, verb, profunzime, imagine, atitudine. Scrieți doar ocazional, de plăcere sau v-ați gândit s-o faceți la modul serios, asumat, responsabil, să publicați?

Scriu doar de plăcere și atunci când am timp, fapt care nu exclude seriozitatea. Asum fiecare cuvânt și îmi place autoironia pe care de multe ori doar eu și câțiva prieteni o vedem așa. Vorba unei rezidente suflețel către o tânără colegă care dorea să intre în grupul nostru: “dragă, degeaba citești și înveți la dermatologie, doar ea înțelege ce spune!” (ea eram eu). Ce mă fac dacă așa e și cu scrisul?
Am publicat profesional mult, iar o lucrare a fost chiar laureată cu Premiul Academiei Române. Deci nevoie de validare n-ar fi.

Cred că din goana clipei zilnice voi avea grijă să public și cărțile la care lucrez în paralel acum. Doar că durează. Scriitorii au orgolii și se hrănesc din pofta cititorului, însă eu sunt egoistă și scriu tot ce-mi trece prin cap.
De altfel, unchiul meu, reputatul Profesor Ștefan Cazimir, figură prezentă în batalionul disciplinar al educației mele din copilărie (Muzeul de Artă și Ateneul Român, repetare obsesivă ca să se lipească în viață și de mine ceva), mi-a spus recent: “draga mea, ai condei, scrii haios și ar fi indicat să publici, treaba e cine ai vrea să fie publicul tău?!”

I-am replicat că în cartea lui despre Eminescu am stat cu dicționarul în față pe când aveam 18 ani (și nu exista pe atunci varianta online), dar are dreptate pe fond: cartea lui se adresa studenților și absolvenților de litere, iar eu eram la Medicină. Deci fiecare cu publicul lui.

Ce anume nu spuneți, din ce gândiți, despre pandemia prin care trecem? Este ceva ce încă vă tulbură, o perspectivă pe care n-ați aprofundat-o suficient?

Să aduci acum în analiză pandemia reprezintă un demers riscant, după ce subiectul a fost epuizat prin stoarcere la mașina de făcut fresh de portocale și, fără îndoială, politizat. Medicii au fost, pe rând, Doctor Jekyll si Mister Hyde, înaripați pe malul Dâmboviței care este nimeni alta decât Sena noastră.

Mă feresc să rostesc în această perioadă orice ar putea determina citări histrionice în cascadă, preluări cu titluri bombastice și cu topică incertă -où sont les neiges d’antan, când gramatica se scălda în apele ei?! Nu spun ceva ce ar putea fi folosit politic de o parte și de alta a grupărilor efervescente, care îi conferă “noblețe” grădiniței noastre autohtone (“nobil te naști, nu te faci!”).

Am ținut de plăcere “Jurnalul meu de pandemie” pentru Mediafax, la o idee a lui Adrian Sîrbu, care a reușit să mă fascineze în întâlnire. Ideea a fost să explic pe înțelesul publicului, să traduc în limbaj simplu ce apare nou științific, în luna martie 2020. Lumea era speriată atunci, să recunoaștem. Imediat ce postam, săreau imediat unii pe text ca să-l idolatrizeze sau să-l combată, deopotrivă, nu prea erau griuri. Dacă citam un articol științific, el trebuia să fie neapărat din Nature, British Medical Journal sau Jama, altfel cei care se închipuiau corifei locali (având de altfel zero publicații în cele de mai sus), strâmbau din nas și nu neapărat spre a verifica dacă mai au miros. Vocea lor nazonată nu le ține nici acum loc de competență. Emfaza acompaniată sau nu de foetor grețos poate induce însă în eroare masele.
Mulți îmi atribuiau unele studii pe care le citam cu ghilimele corespunzătoare, în timp ce alții erau preocupați de conexiunea specialității mele cu boala pandemică. Există un capitol uriaș (și superb!) în dermato-venerologie care se ocupă cu manifestările cutanate în viroze, deci un dermatolog le are, ca să mă exprim pe șleau! Chiar și unele bacterii din infecțiile cu transmitere sexuală îmbracă trăsături subtile de la virusuri, așa că studiem mult virusurile. Formele moderate și severe de boală COVID-19 nu se tratează decât cu specialiști infecționiști, ATI, pneumologi, iar pacienții care au comorbidități necesită o abordare și mai pluridisciplinară. E un joc fragil acesta cu depășirea de competență. Spun doar că așa cum o persoană care folosește odata Apple devine de obicei un fan al lui și rar sau niciodată îl trădează pentru un Samsung, dermatologii își iubesc cele 4000 de boli ale lor și nu competiționează în pregătirea “embrace pentru impact” cu oamenii complexați ai altor specialități.

Mie, uneia, lucrurile îmi sunt astăzi foarte clare legat de COVID-19, din multe perspective: medicală, economică, epidemiologică, psihologică. M-a tulburat să remarc un evantai de caractere care s-au dezvăluit aproape ludic, de la egouri hipertrofiate, de multe ori însoțite de impostură sau de corupție, până la zâmbete groase sau buze țuguiate profesoral pe când devitau (cu v) enormități. Se spune că pe oameni trebuie să-i urmărești în dinamică, precum anticorpii: dă-le puterea și ia-le puterea, observă-i în situații neobișnuite. Omul de rând a pendulat între frondă în fața noului Corona și frică sau, dimpotrivă, empatie, suport, respect. Medicii au fost, pe rând, beatificați sau arși pe rug precum Giordano Bruno în Piața de flori pentru convingerile sale Coperniciene (doar că ei n-ar fi rostit niciodata ereziile atribuite filozofului). Mai mult decât atât, pentru prima dată în istorie, pandemia s-a derulat în epoca digitală și a fost grevată de riscul manipulării, dar a și permis, pe de altă parte, un transfer rapid al informației.

Regretul meu este că nu am putut convinge mai mulți oameni să poarte mască și în tot cazul o port eu, nu am de ales la câte persoane întâlnesc în fiecare zi față în față. Cum aș putea să nu inspir într-un FFP2 sau 3, când cineva necunoscut se află lângă mine, numai ca să nu-și închipuie cineva că sunt cu ăia sau cu ceilalți? Și dacă porți mască, nu cred că ești vândut lui X sau lui Y, ci doar că “ochii iți vorbesc altfel”, cum superb a spus cineva, care are, la rându-i, ochi foarte frumoși.

Recent am fost singura pasageră a avionului de Rhodos testată pentru COVID-19 (știu ei de ce!). În mână purtam stindardul testului PCR negativ, fapt irelevant, ne supuneam unui control randomal și eu ies din profilling pretutindeni. Mi-am ridicat rând pe rând pălăria supradimensionată, masca de protecție, ochelarii de soare și am scos cu grație limba în scop de prelevare. “Mi-am păstrat calmul, sobrul și aristocrația mea!” pentru următoarele douăzeci și patru de ore în care ar fi putut să sune telefonul decapitant. (Vorbele astea sunt ale unui bun prieten străin, convins că un domn bine de pe stradă cu care s-a măsurat din priviri mă preferă, deși nu eram acolo, nino, nino!! În fine, urma să apar, că punctualitatea este politețea regilor…)

În orele care au urmat testării, nu m-am îndoit nici o clipă de beneficiul măștilor pe care le-am purtat la greu, singur băiatul meu de cincisprezece ani pendula între diverse stări, de la tendințe de îmbărbătare încărcate de bunătate și până la priviri aruncate pieziș (dacă eu aveam COVID și eram o contagioasă asimptomatică punându-l în pericol pe el, de ce doar pe mine din tot avionul, ce aflaseră grecii și lui îi scăpa?). Mărturisesc faptul că el îmi seamănă chiar și la sindromul ipohondriac (dacă-l doare o ureche, de pildă, se suspectează de COVID și se liniștește doar când îi spun că este într-o ureche). Atâta m-a înnebunit de cap, încât am început să mă adulmec singură pe furiș, iar Gardénia Chanel a dat rezultate: mă imaginam în Madagascar, culegând floarea albă care a inspirat-o pe Gabrielle în 1925 să dea viață acestui delicat parfum.

Profeții COVID-ului, precum și teoriile conspiraționiste au determinat și ele, la rându-le, un veritabil bu-hu-hu colectiv. Frica rămâne ancestral o emoție puternică și aceste abordări pot găsi rapid și eficient un sol fertil pentru convertire.
S-a măcinat atât de mult despre pandemie, încât, vorba lui André Gide: “toate lucrurile au fost spuse, dar, cum nimeni nu ascultă, trebuie să o luăm mereu de la capăt”.

Și încă nu s-a stins.

Orizontul intelectual-psihologic al românilor este – o spun gânditori de prestigiu – unul de supraviețuitori. Cât credeți că vom mai putea supraviețui în datele cunoscute? Vă temeți pentru români și pentru România, pentru viitorul nostru?

Românii au gena supraviețuirii și a debrouillage-ului, răzbesc în situații dificile, acolo unde alții rămân stană de piatră sau se pierd în mulțime. Sunt și inteligenți, încercați, muncitori, au anduranță. Avem o țară superbă și încercată, cu adevarați supraviețuitori. A curs cerneală peste faimoasa propoziție “mămăliga nu explodează”. Aberantă, pentru oricine înțelege aparatul represiv de atunci. Dar și din perspectivă istorică (câți ani vom fi avut noi influențe otomane oare?).
Vom reuși în mod cert mai bine decât alții, deja în treizeci de ani de la Revoluție s-au înfăptuit miracole în tânăra noastră democrație. Este fără îndoială loc de mai bine la educație, igienă, la “capra vecinului” (în comunism era o modă să-l dai pe vecin la “iliciți”), la corectitudine și la parolism (chiar trebuie să-ți respecți cuvântul dat!), însă nivelul nostru de inteligență ca popor este unul superior. Spre deosebire de alte țări, egalitarismul și absența claselor sociale în comunism, unde caloriferistul îi era egal sau poate superior medicului (putea fi șef la “Partidul e-n toate/ e-n cele ce sunt/si-n cele ce mâine/ vor râde la soare”), au lăsat urme greu de șters într-o generație.
Românii muncesc astăzi mult în lume, printre străini și s-au lovit adesea de o imagine negativă a țării noastre care, după mine, a fost propagată și întreținută de interese locale. Românii muncesc foarte bine, foarte mult și categoric mai ieftin, sunt, așadar, competitivi. Intră în plutonul cultural al țării respective și se inserează cu grație acolo, având avantajul că învață repede limbi străine. Văd astăzi două tipuri de români la noi: cei care au prins comunismul, de obicei loviți de reticență, șed în banca lor cuminți, precum și noii-români, care s-au născut cu touch screen, înțeleg să-și plătească taxele din convingere, au idealuri nealterate, împart frățește cheltuiala la restaurant atunci când ies romantic și nu au o problemă să-și stabilească drept țintă imediată o excursie în Sud-America. Tinerii de astăzi sunt șansa noastră. Și da, vom ieși cu bine din pandemie, ne-am descurcat mult mai bine decât mulți alții care aveau resurse incomparabile.

Schimbând registrul, vă întreb direct: știți să citiți în piele/pe piele, așa cum alții citesc în bobi, în cafea, în cărți? Vă dați seama, după un prim consult, de cine este, de cum trăiește, eventual de cum gândește și cum simte omul din fața dvs.?

Chiar așa și este și nu o spun peiorativ, suntem niște detectivi de acuratețe. La noi vezi imediat omul! Cine crede că la noi faci exclusiv înfrumusețări sau că dai o cremă de hidratare, este lovit de ignoranță. După ce ajungi să înveți bolile care la început seamănă unele cu altele, “ghicești” în piele și înțelegi dupa un prim consult cine este, cum trăiește, cum simte și uneori cum gândește omul din fața ta. Pentru mine, care sunt curioasă, este un dar neprețuit. Unde mai pui că locuiești într-o lume foarte colorată, indiferent dacă vii clinician sau microscopist, nu te poți plictisi. Deci este frumoasă rău!

Păstrându-ne în aceeași notă, vă întreb care este, în opinia dvs., momentul, perioada începând cu care o femeie încetează să mai fie femeie pentru bărbatul de lângă ea? Credeți că e un sfârșit pentru toate, inclusiv pentru ceea ce înseamnă feminitate trăită senin, atunci când nu se mai poate intens, cu voluptate?

Sunt două circumstanțe principale. Prima ar fi că femeia își pierde interesul față de bărbatul de lângă ea. Dacă situația cere ca ea să disimuleze, această femeie se va chinui. Pentru un tango îți trebuie doi.

Interesul reciproc în relația de cuplu diferă în funcție de vârsta participanților, de backgroundul educațional, de vechimea relației care presupune consolidare, de experiențe anterioare personale, de o bază fundamentată sau nu pe prietenie, dar și de respectul prin care găsești resurse să-i conferi celuilalt spațiu personal suficient.
Să o luăm pe rând: nu iubești la tinerețe ca la maturitate/bătrânețe, când este mai pregnant atașamentul de securitate. O ciorbă în doi presărată cu verdeață proaspătă, aduce la fel de multă bucurie între parteneri la bătrânețe ca și o excursie romantică plină de exaltare, chiar în Asia de Sud-Est, a tinereții. Vechimea relației constituie de cele mai multe ori un adeziv (în engleză sună mai potrivit, “bounding”) și nicidecum o cauză de plictiseală, partenerii traversează împreună momente care presupun o consolidare și un istoric comun. Relațiile anterioare ale fiecărui partener (“noi nu ne-am născut ieri!”) se învață și te prezinți într-o relație nouă cu învățăminte din trecut. Suportul deschiderii reciproce, fundamentul de prietenie, încrederea în celălalt, ajută ca încercări grele să nu distrugă cuplul și ca partenerii să devină mai puternici. Și, în fine, prezența spațiului personal, să-i lași celuilalt universul propriu și să nu încerci să-l schimbi, presupune să-l accepți și să nu te îndrepți inexorabil către sfârșit. Este esențial să fii atent la nevoile celuilalt, să-l susții și să-ți lași în fața ușii ego-ul. Altfel intervine competiția suicidară. Gelozia constituie o otravă per se, dar pe de altă parte vine la interfața cu a-i cere celuilalt exclusivitate (legiferată de căsătorie) sau de a-i invada excesiv spațiul personal. Unii oameni sunt monogami și altii poligami, comportamentul sexual este de cele mai multe ori unul moștenit.
Poveștile de iubire ca-n filme sunt rare, iar dacă ai parte de ele, atunci când vine despărțirea, apare un gol care nu poate fi umplut, te vezi în fața unui hău, după care treci într-o altă viață, de obicei monotonă.

Feminină ești sau nu ești. S-au scris cărți pe topic și nu reiterez.
O femeie își manifestă interesul față de un bărbat atunci când face gesturi de împăunare și trimite semnale (își așază repetat șuvițe sau îl privește mai lung, într-o încercare atavică de seducție). Se știe, bunăoară, că păunițele colorate se înfoaie toate, atunci când la orizont apare Măria Sa, Păunul.

Voluptatea vine ca un bulgăre de fericire, iar mai târziu, feminitatea trăită senin presupune să accepți bucurii mici, de fiecare zi, să fii tandră cu partenerul printr-o privire sau o atingere ușoară, semnificative. Dar cel mai important este să te regăsești bine cu tine însăți sau însuți și să nu devii intruziv. Așa eviți competiția cu celălalt, găsești resurse să-l asculți și valorizezi. Susținerea reciprocă și ideal, necondiționată, este acel adeziv rar, direct proporțional cu lungimea relației.
Multe cupluri nu rezistă din cauza competiției dintre parteneri și a lipsei de empatie.
O a doua circumstanță în care femeia încetează să mai fie feminină pentru bărbatul de lânga ea este cea în care ea cade grav bolnavă și nu mai găsește resurse pentru a lupta cu destinul implacabil.

P.S.Persoanelor care se iau de masca mea în aer liber le doresc să respire fără mască lângă mulțimea mixtă din apropiere, formată din italieni, francezi și englezi!


Articol adăugat în 17 septembrie 2020

Mai poţi citi şi…