ANDRADA INGRID MARAN – POEMELE TIMPULUI ZERO
MIEREA ÎNGENUNCHIERII TALE
Nu există victorie pe câmpul de luptă, unde spada ta
Rupe vântul fierbinte al amiezii.
Te las să-ţi îngropi vechile trupuri ca să te poţi întoarce în tine.
Deşi ai inima sfârtecată de neliniştea bătăliei,
În orele furate îmi păstrezi inelul în buzunarele sufletului,
Întinzi la maxim timpul ca pe o sfoară
Ce se poate rupe de greutatea sentimentului.
Soldaţii mei te vor captura şi atunci am să gust
Mierea îngenunchierii tale.
LICITAȚIE
Să mă fi locuit speranța până la ultimul etaj,
Ar fi însemnat să-mi port aripile fără să amețesc,
În zborul năvalnic și mult prea riscant,
Deasupra cartierului copilăriei.
Am zâmbetul prefăcut, căci nu sunt decât un tablou
Vândut sub preț, la licitația vieții.
Nu m-ai lăsat să-ți dăruiesc orașe medievale,
Nici chiar o primăvară să împachetez în mătăsuri
Perfid parfumate cu „Poeme”,
În culorile verii să mă fi lăsat să te îmbrac
Și un rubin fațetat de marii bijutieri armeni
Să-ți fi dăruit ca pentru o aniversare.
Nu sunt decât o piatră pe care trecătorii
Se sprijină în așteptarea trenurilor fugare,
Un peron măcinat de pași și nerostite chemări,
O fereastră deschisă prin care pătrund porumbei
Flămânzi și inconștienți, ciugulind cioburi însângerate.
SCĂRI
Patima ar putea construi scări
Pe care să nu poți urca.
Te-ai putea uita în mine
Și cu stupoare ai descoperi
Că ești TU pe când erai tânăr
Și nu aveai trecut,
Viața nu te arestase și îngrijorarea,
Nu-ți era paznic.
Vine îngerul, pune antibiotic pe rănile mele,
Durerea dispare și începi să crezi
Că ți se poate întâmpla o naștere în privirea celuilalt,
Că nu mai există războaie, iar tranșeele au fost acoperite
Cu pământ viu, neîntinat.
Militarii au ajuns la casele lor, își iubesc femeile,
Mănâncă bucate frământate de mâinile lor înnebunite
De așteptare.
Se vor naște prunci puternici, pregătiți pentru vremuri de pace,
Sfârșitul planetei se amână pe un termen nelimitat.
VALSUL RESEMNĂRII
Strecurându-mă printre ultimele fraze ale istoriei,
Deznădejdea m-a învățat valsul resemnării.
Am plâns și-am renăscut pe strada ta
Și am visat că șansa îmi e soră,
În ceasul dimineții, fragil și emotiv.
Cu oasele întinse pe roata torturilor medievale,
Recunoscut-am că iubirea e un drog prea tare
Și praful deziluziilor e chiar mai toxic decât moartea.
M-am îmbrăcat în umbre mișcătoare, dansând cu tigrii
Și îmbrățișându-l pe vânător, am suspinat cu vântul
Și am jurat să strălucesc precum briliantul în noaptea ta insomniacă,
Unde am fi putut asculta împreună cum toarce întunericul.
Am câștigat potul cel mare în zori, cu inima pulsândă,
De partea mea-i sublimul stării de-a trăi, chiar dacă
Viața e o scenă și eu actrița fără roluri principale,
Legitimată sufletește prin vămi de dor.
SIGHIȘOARA
În Sighișoara timpul e leneș, locuiește în Turnul cu ceas
Și se mișcă încet, odată cu Soarele și Luna,
Cu zilele săptămânii ferecate în mecanisme secrete.
Orașul se sprijină pe piatra cubică lustruită de pași și așteptări,
Meșteșugarii deschid ochii prin porți de cetate,
Hotelieri lenți și amabili îți oferă chei de clădire înțepenită în uitare.
E liniște în acest început de octombrie și podul cu bârne de lemn
Ne este casă pentru o noapte, cu lampadare în loc de cercei.
Sunt iarăși tânără și descopăr străduțe pe care mama
Le studiază ca un ceasornicar reparând amintiri.
E simplu să zbori, doar că-mi amintesc uneori de un genunchi dureros,
De priviri adânci în care mă scald accidental, de pericole în care
Mă pot îneca în trăire, în necuprinsul iubirii, în citadela clipelor astrale,
Cu timpul prins ca o batistă la butonieră.
INFANTA ȘI SPADASINUL
Să ne vedem mai des, mi-a spus El,
În timp ce îmi citea un vers dintr-un poem vechi.
Își alege o piatră albastră din inelul meu
Ce seamănă cu globul pământesc,
Zâmbește atingându-mă cu metafore,
Sărută oceanul și pleacă, fiindcă n-are rădăcini.
Eu încurc secolele și mă trezesc infantă,
Mirosind a cașmir și lemn de trandafir,
În patul meu regal dormind cu amintirea ta de spadasin,
Ce-și folosește floreta să-mi taie nasturii rochiei.
ORAȘUL LUI NEGRU VODĂ
Am prins primăvara de glezne și am rugat-o să mă ierte,
Fiindcă nu am renăscut odată cu ea în orașul meu de munte,
Timpul se dilată și pare că trăiești de două ori aceeași
înflorire.
În Câmpulung nu s-a schimbat nimic,
Casele interbelice îmbătrânesc pe bulevardul Pardon,
Pălăriile lui Măgeanu au adormit în vitrină,
Mușatescu își salută cunoscuții în Grădina Publică,
Topârceanu se plictisește în locuința sa de vară,
Și Barbu o întâlnește pe lapona Enigel într-o climă
neprielnică.
CARNAVALUL LUMII NOI
Primăvara îşi aruncă hainele de lucru și se îmbracă în toți pomii înfloriți,
Glisăm între bal mascat venețian și carnavalul lumii noi,
Împărţind același aer vibrant, într-un oraș ce se visează metropolă.
Străzile sunt altfel când vântul tăios ne strânge mâinile,
În labirintul desuet îmi arunc toate armurile și sunt atât de vulnerabilă,
Încât magnoliile îmi zâmbesc cu înțelegere în timp ce tu împachetezi
Sentimentele ardente în bucăți de gheață și gesturile devin imponderabile.
Pierdem pe mâna destinului și sângerăm din inimi și din coate.
E timpul să ne parfumăm cu seva primăverii necoapte.
ADN
Există un timp zero, atunci când destinul își coafează pletele,
Când tu te naști în harta mea astrală din trupul unei planete
Îndrăgostite nebunește de un muritor și clipele se contopesc
Strivind distanța, chiar dacă negarea e doar o afirmație
Rostogolită pe trotuarul unei străzi obscure.
Doar eu aștept să-ți recunoști trăirile absconse, în timp ce
Mă-nvârtesc în carusel și am în nări miros de miere,
Izvorând din casa mea populată de vechi amintiri.
Hai să aruncăm la groapa săracilor tristețea mirosind
A nobili deposedați ce fac doar figurație într-o epocă a exilului,
Să dansăm cu ploaia și să îmblânzim lupii vrajbelor,
Să ne lepădăm de lașitate și să ne îmbrăcăm în curaj,
Căci putem să ne sădim în pământ proaspăt de primăvară.
Chiar de e târziu, citeşte-mă în ADN-ul tău,
Fiindcă poţi purta pe umeri zborul ceasurilor de început.
