SOLILOCVII I

*Teama de singurătate, se zice, ar fi astăzi mai puternică decât teama de moarte. Eu cred că i s-a substituit cu totul, că e chiar consecința obnubilării morții practicate de societate prin diverse mijloace, inclusiv exibând-o, adică banalizând-o în mass-media. Privită în față, moartea ne apropie de ceilalți – a se vedea comportamentul solidar al oamenilor în ceasul dezastrelor individuale sau colective – iar de singurătate ne temem tocmai fiindcă deja i-am îndepărtat pe semeni, interpunând între ei și noi un zid protector construit din avuțiile noastre materiale și “spirituale”, un soi de garanții de nemurire, cum sunt percepute în inconștientul nostru unde, precum știm din psihanaliză, nu există timp, deci nici moarte.

Rostul ascezei, al dăruirii, al faptelor bune, al întâlnirii cu marile creații unde moartea este o temă constantă, fie și de fundal, toate implicând o retragere în singurătate, este, paradoxal, chiar acela al regăsirii comuniunii cu semenii. Că ea nu poate dura decât întărită de credința în Dumnezeu cred că știm cu toții din experiență. Doar încrederea în Dumnezeu și în oameni (aproapele) ne poate scoate din închisoarea pe care ne-am zidit-o singuri; doar ea depășește dialectic, deci conservând-o, și teama de moarte. Îmi amintesc vorba Părintelui Cleopa: “Cine are frica de moarte în stânga și frica de Dumnezeu (adică  are credința) în dreapta merge drept înaintea Domnului”. Așadar și frica de moarte susține încrederea (credința) în Celălalt, Dumnezeu și semenii, ce alungă sterila, nevrotica teamă de singurătate.

*Teama de ratare: n-am avea-o dacă nu ne-am compara mereu cu ceilalți. Față de Dumnezeu nu ne este teamă de ratare, deși tocmai ratarea – păcatul acceptat și mărturisit – ar fi calea reală a apropierii de El. Dar noi vrem să merităm mântuirea, aducându-i succesele noastre, adică nu pe noi, ci imaginea noastră, pe când El ne vrea așa cum suntem, cum ne-a creat.

*“Fericirea înseamnă să continui să îți dorești ceea ce ai deja”. Spusa Sfântului Augustin pare o contradicție, un nonsens, căci dorința urmărește mereu altceva decât ai și orice posesie cheamă, cum se știe, altele; iar goana după avuții n-a fost niciodată o sursă de fericire. Nu este vorba nici de o împăcare resemnat-înțeleaptă cu ceea ce ai acumulat, deoarece dorința nu este anihilată, dimpotrivă. Ar fi atunci vorba de o conversie paradoxală a dorinței, care nu mai vizează altceva, “ci ceea ce ai deja”. Dar, iarăși, cum să dorești ceea ce ai? Această aparentă imposibilitate logică și psihologică traduce de fapt experiența iubirii, care e totuna cu esența vieții: a continua să dorești mereu și mereu ceea ce ai – viața întrupată în persoana iubită. “Să-i spui cuiva te iubesc, spune Gabriel Marcel, înseamnă să-i spui tu nu vei muri niciodată”. Suntem nefericiți, pentru că prin dorințele noastre de putere, posesie, glorie etc. ne îndepărtăm de viață, adică nu trăim. Dorința pură, ca dorință de viață, vrea eternitatea, ceea ce spune de altfel și “ateul” Nietzsche.

*“Frumosul e ceea ce vine din interiorul tău”(Kandinsky). Problema este să-l lași să iasă la iveală, să nu-i blochezi țâșnirea sau curgerea prin prejudecăți, frustrări, conformisme, sentimentalisme, invidii, lașități, resentimente … O mulțime de condiționări de ordin etic sunt, precum se vede, necesare pentru ca esteticul să se manifeste atât în creator, cât și în receptor.

*“Nu poți iubi o altă făptură până nu-L iubești pe Dumnezeu”. Și nu-L iubești cu adevărat pe Dumnezeu, putem completa în spiritul Evangheliei afirmația lui C.S. Lewis, decât iubind ca pe tine însuți o altă făptură (aproapele). Un cerc perfect, nevicios, fiindcă se întemeiază în iubirea mai dinainte a lui Dumnezeu pentru amândoi.

*“Rugăciunile noastre sunt Dumnezeu vorbind cu El însuși”. (Evrei 8, 26-27). Nu doar că astfel nu suntem desființați, cum îi poate părea unei cunoașteri de sine superficiale, ci înființați la maximum, cum intuiește orice îndrăgostit.

*“Dumnezeu a murit – și atunci de ce mai există somnifere?” – se întreabă retoric- ironic Ernst Jünger. Fără credință (încredere), nu se poate nici măcar dormi.

LEONID DRAGOMIR