”ALTARUL AMINTIRILOR”
În noul său volum de poezii, ”Altarul Amintirilor”, publicat anul acesta, la Editura ”Pim” din Iași, în condiții grafice excelente. VICTOR MICHAIL STIGNIȚEANU își rescrie amintirile în felul în care se rescrie, la răstimpuri, istoria. Adică atât din perspectiva celui implicat până în măduva oaselor în făptuirea ei, cât și din perspectiva trăitorului, a celui nevoit să o suporte. Își rescrie amintirile pe hârtie, redesenând în același timp o hartă a emoțiilor cărora le datorează structura de acum, toate mișcările lui sufletești definitorii.
Victor Michail Stignițeanu este piteștean. Născut în anul 1942, a copilărit și s-a format intelectual aici. A profesat ca biolog, la București. Are, cel puțin până acum și după toate aparențele, o viață împlinită. În plus, pentru că a îndrăznit să coboare adânc în el, a descoperit că poate să scrie poezie, pe lângă articolele, studiile, cărțile cu conținut științific, solicitate pe linie de serviciu. A publicat șase volume de versuri. A făcut-o cu inimă de pasăre captivă, fiindcă nici în clipa de față nu este pe deplin convins că formula lui poetică este demnă de atenția criticului și de cea a cititorului profesionist.
Titlurile celor șase volume sunt sugestive în ce privește natura introspectivă a discursului liric: ”Încredere în anotimp”, ”Vânător de toamne târzii”, ”Deschis între cer și pământ”, ”Învins de lacrimă”, ”Casa cu mirosuri de brad”, ”Repetabil e doar începutul”. Victor Michail Stignițeanu este delicat, imaginarul său poetic descântă, susură, suspină, dar bărbatul lucid, care-l dublează pe cel melancolic, nu lasă niciodată fantezia să zboare după cum bate vântul.
Volumul ”Altarul Amintirilor” este un omagiu adus părinților, îndeosebi mamei, pe care o iubește și astăzi cu sufletul în genunchi, deși îi despart o moarte – a ei – și o viață – a lui. Sunt 53 de poeme, ilustrate de graficianul Mihai Cătrună, prefațate de ziaristul Dorel Vidrașcu, și cu un text sensibil, pe coperta a patra, aparținându-i profesoarei Vasilisia Lazăr Grădinariu, redactor la revista ”Eminesciana”.
Volumul – precizam la începul acestui articol – rescrie amintiri și redesenează harta sentimentelor-far, a sentimentelor-călăuză ale autorului. Perspectiva copilului, a adolescentului, a bărbatului matur, devenit el însuși tată, toate aceste perspective se topesc treptat în viziunea împăcată a celui care, ajuns la vârsta părinților săi, își luminează altfel vechile înțelesuri, găsește chei pentru ușile odinioară zăvorâte, realizează de ce, de multe ori, cei care ne iubesc aleg să-și plece fruntea și să-și ascundă, cu o putere supraomenească, privirea. Pentru copil, părintele lui e Dumnezeu și, într-un fel, e bine să rămână Dumnezeu: ”Seceră tata în cer/ Și mama nu știe./ Iar mâinile lui,/ De atâta muncă,/ S-au acoperit/ Cu praf de aur,/ Scurs/ Din spicele dumnezeiești…/ Seceră tata mereu/ Și n-are timp/ Să mai afle/ Câte zile de muncă,/ Pentru păcate,/ Mai are, la Domnul din cer,/ De lucrat”.
În volumul acestor amintiri care nu trec, poetul își îngăduie, cred eu, pentru prima dată să plângă. Știe că mama și tata îl aud și îl văd, așa cum știe și că îl așteaptă, atunci când va veni vremea. Dorul este, însă, chinuitor, iar depărtarea tinde să devină un fel de boală a materiei, incapabile să mai comunice cu dimensiunile înalte: ”Mai vino, mamă,/ În sufletul meu,/ Ca o umbră/ Dulce și deasă,/ Ca un abur mângâietor/ Și atinge-mă/ Cu o boare blândă și nevăzută,/ Să mă simt/ Din nou/ Copilul tău./ Și nu mai pleca/ Așa de repede,/ Pentru că/ Dorul meu/ E aici, lângă tine,/ Împreună cu îngerul/ Care veghează./ Mai vino, mamă,/ Mai vino încă/ La mine,/ Chiar dacă, astăzi,/ Trupul meu/ A înserat”.
LIVIU MARTIN
