POEZII. MAHMOUD DARWISH – PALESTINA
De mi-ar fi dat s-o iau de la-nceput
De mi-ar fi dat s-o iau de la-nceput,
Aș alege ceea ce am ales:
trandafirii cățărători pe garduri.
Aș porni iarăși pe drumul care duce –
sau poate nu duce – la Cordoba.
Mi-aș agăța umbra între două stânci,
ca păsările izgonite să-și facă acolo
cuib.
Mi-aș deșira umbra, ca să pot urma
mirosul de migdale ce zboară pe
norul de praf.
M-aș ostoi apoi la picior de munte:
veniți și ascultați-mă!
Mâncați din pâinea mea, beți din
vinul meu!
Nu mă lăsați singur pe drumul vieții
ca pe o salcie obosită…
Iubesc țara care nu a fost năpădită
de imnul plecării
și nici nu s-a plecat în fața sângelui
și a femeii.
Iubesc femeile care ascund în
dorințele lor
sinuciderea cailor în prag.
Mă voi întoarce, de-ar fi să mă
întorc,
la aceiași trandafiri, la aceiași pași,
dar nu mă voi întoarce niciodată,
niciodată,
la Cordoba.
Pași în noapte
Întotdeauna,
Auzim în noapte pași apropiați,
Iar ușa camerei o ia la fugă
Întotdeauna,
Precum norii înstrăinați!
Cine îți trage umbra albastră
Din patul meu în fiece noapte?
Pașii vin, ochii îți sunt țara,
Brațele – împresurarea trupului meu.
Pașii vin,
De ce fuge umbra care mă desenează
O, Șeherezada?
Pașii vin, însă nu intră,
Fii copac
Ca să-ți văd umbra
Fii lună,
Ca să-ți văd umbra
Fii hanger
Ca să-ți văd umbra în umbra mea,
Trandafiri în cenușă!…
Întotdeauna,
Aud în noapte pași apropiați
Și atunci devii refugiul meu,
Devii închisoarea mea…
Încearcă să mă omori dintr-odată.
Nu mă omorî
Cu pași ce se apropie!…
Psalmul al treilea
În ziua când cuvintele-mi
Erau pământ…
Eram prietenul firelor de grâu
În ziua când cuvintele-mi
Erau mânie…
Eram prietenul lanțurilor
În ziua când cuvintele-mi
Erau stâncă…
Eram prietenul pâraielor
În ziua când cuvintele-mi
Erau revoltă…
Eram prietenul cutremurelor
În ziua când cuvintele mele
Erau mere acre…
Eram prietenul celui optimist
În ziua când cuvintele-mi
Au devenit miere…
Buzele mi-au fost acoperite
De muște!
Acela este chipul ei și aceasta este sinuciderea îndrăgostitului
… De aici… de la aceste clopote din
pereții temniței mele,
Începe vremea jertfei.
Scoate din orice coastă
Un hanger sau un crin.
Pune în orice coastă
Un hanger sau un crin.
Pământul începe din țesătura rănii –
îi semăn.
Merg pe vârful suliței – îmi seamănă
Merg în vâlvătaia grâului.
Mâinile i s-au aprins
Și-au văzut mâinile cele noi,
Mâinile goale…
Între mine și numele meu este o țară.
Când am numit-o țară,
Mi-a pierdut numele toate,
Iar când am trecut pe lângă numele meu,
Nu am găsit nicio formă de țară.
A venit visul și l-a întrebat:
Ce a fost la început,
Ochii sau țara?
Iar cântărețul răspunse malurilor:
Deosebirea dintre cele două
Este poemul meu.
Prin Ierusalim
Prin Ierusalim, adică pe dinlăuntrul
vechiului zid,
Merg dintr-un timp în altul fără ca
vreo amintire
să mă călăuzească. Acolo profeții
împart
Istoria celui prea-sfințit,
Urcă la cer
Și se întorc mai puțin descumpăniți
și mâhniți, căci Dragostea și Pacea,
prea-sfințite, vin în oraș.
Mergeam pe o colină și cugetam:
Cum de se gâlcevesc povestitorii
pe cuvântul luminii despre piatră?
Oare din piatra slabei lumini
izbucnesc războaiele?
Merg în somn. Mă holbez în vis.
Nu văd pe nimeni în spate.
Nu văd pe nimeni în față.
Toată această lumină este a mea.
Merg. Devin mai ușor. Zbor,
Apoi devin altcineva,
Prin schimbarea la față.
Cresc precum ierburile cuvintele
Din gura profetică a lui Isaia:
”Dacă nu credeți, nu sunteți în siguranță!”
Merg de parcă aș fi altcineva.
Rana-mi este
Un trandafir alb, evanghelic.
Mâinile-mi sunt ca doi porumbei
Ce fâlfâie deasupra crucii,
Cărând cu ei Pământul.
Nu merg, zbor, devin altcineva,
Prin schimbarea la față.
Nu există loc. Nu există timp. Cine sunt eu?
Eu nu sunt în prezența Înălțării.
Mă gândesc însă:
Singur, Profetul Muhammad
Vorbea araba cea pură.
Și ce mai urmează?
Ce mai urmează?
Brusc, o femeie-soldat răcnește:
Iarăși tu? Păi nu te-am omorât?
I-am răspuns:
M-ai omorât,
Dar eu am uitat, ca și tine,
Să mor.
