ALEXANDRU MĂRCHIDAN – POEME

Lupta din amurg

până acum

ți-am ascuns acest adevăr:

te iubesc pentru că ești ca o floare de toamnă,

luptând până la sânge să ții partea culorilor,

când norii stau să prăbușească timpul,

mereu încercând să ții dreaptă balanța

cu fragilitatea ta de-o parte

și dincolo tot mai frigul însoțit cu-nserarea

(doi cheflii ieșiți în oraș să sfarme pacea).

și aici se dau peste cap toate-nțelesurile lumii:

fragilitatea ta e puterea ta!

zăpezile din burta norilor, ucigași fără liniște,

ar dori s-acopere orice sclipire de viață.

florile de toamnă rămân însă drepte –

mucenici prinși în gheață,

dându-și pe sub zăpadă

lumina

ghioceilor.

Ca şi cum ţi-aş spune acum, privindu-te în ochi

încep mereu,

de la capăt

mereu

începutul.

eu doar întârzii ca de obicei

adunându-mi sufletul

de prin ierburi,

unde se fereşte de ciocurile

bontoroage ale păsărilor –

pe ele nu le pot păcăli uşor.

uneori tălpile mi se lipesc

de miezul pământului,

uneori umbra mi se proiectează pe cer

provocând o altă eclipsă.

eu doar întârzii ca de obicei

adunându-mi sufletul

de prin ierburi,

unde vise-mpleticite rămân mai pe urmă

şi sunt duse de furnici departe

şi sunt prinse de păianjeni;

maraton al începutului mereu,

când te trezeşti dimineaţa

în lianele somnului,

încă având imprimat pe obraz carul mic;

timpul ţi se leagă de glezne,

face două-trei noduri

şi te pune să sari

şi te pune să stai.

de-aceea, ca de obicei,

mama se roagă

(crezând că n-o văd)

să mă prindă de mâna sufletului

Dumnezeu.