TURNUL DE VEGHE AL POETULUI

Argeșul are voci lirice, în stare să răscolească până și măruntaiele acestui timp întors pe dos, în care lumea globalizată cu forța s-a rătăcit ca în labirintul lui Dedal. Din fericire, monștrii progresului despotic nu s-au năpustit și asupra poeziei. Nu încă. Tocmai de aceea trebuie să ne pregătim cum se cuvine și să ne întoarcem, ori de câte ori ni se îngăduie să ne desprindem de grijile zilei, la CUVÂNT, la potrivirile desăvârșite din care se naște armonia.

O asemenea voce lirică, mai rar auzită – motivele sunt contextuale – este cea a conf. univ. dr. VICTOR BĂDESCU. Originar din Câmpulung Muscel, nepot al lui Petre Țuțea, Victor Bădescu predă la Universitatea din Pitești. Este unul dintre profesorii foarte respectați, chiar temuți, de care nu te poți apropia ușor, mai ales dacă nu demonstrezi că ai chemare și că știi ce să faci cu ea. Este specializat în kinetoterapie de reeducare neuromotorie și în terapia manuală japoneză Yumeiho, pe deasupra și antrenor de natație și de atletism. Totul – realizat conștiincios, fără abateri de la disciplina autoimpusă, fără crize de orgoliu, tipic românești. Victor Bădescu are clasă, are ținută, are anvergură reală de profesor universitar.

Surpriza vine – și se întâmplă fără ca el să și-o dorească, știu că nu-i place lumina reflectoarelor – din faptul că scrie poezie. Este prima surpriză. Urmează o a doua: imaginea de poet rebel, gălăgios, spectaculos, viu colorat, cu care noi ne-am obișnuit în ultimii 30 de ani, nu are nicio legătură cu el. Ba dimpotrivă, are profilul singuraticului, al discretului, pentru care singurătatea și discreția sunt sursă de inspirație ele însele. În sfârșit, cea de-a treia surpriză ține de calitatea versurilor.

Poetul Victor Bădescu ia poezia în serios, la fel cum își ia și meseria. Este  un meditativ de cursă lungă, pe care nu-l poți păcăli cu trucuri romantice. În cazul lui, poezia pare să fie o formă de răscumpărare, de îndreptare a răului din lume. Deși realizează că procesul e lung și întortocheat, stă la rând să plătească: ”Așteptând,/ Locuiesc în mine/ Precum seva ce-nalță copacul/ În ritualul ei solar./ Așteptând,/ Ceva a murit în mine/ Și nu am știut până când/ Nu am surprins într-un muzeu/ O statuie plângând…” Sau: ”Spune-mi, ființă a mea,/ De ce alergi imaginând posibile vieți,/ De ce alergi departe de mine/ Și rațiunea mea,/ Compunând legănări ce contrazic/ Ființele/ Pe care le aduc prin aer,/ Cu fiecare secundă mai aproape/ De mine și de sfârșit?”

Însă nu doar crispările și isteriile răului sunt temă de observație pentru poetul din turnul de veghe – ”Turnul de veghe” este titlul volumului publicat  la Editura ”Art Creativ” din București. Victor Bădescu știe că există scuturi de la Dumnezeu împotriva Fiarei și scrie și despre ele, le invocă împotriva ei. Cel mai puternic este iubirea:  ”Nu-s un soldat/ Al armatei tale disciplinate,/ Însă sângele meu/ Curge năvalnic pentru tine,/ Mânat de caii repezi ai inimii mele./ În timp de război,/ Ar însângera câmpiile/ Tale/ Și ele ar rodi”.

Există apoi credința în propriile forțe sufletești, în capacitatea de dezvrăjire, care te lasă gol ca la naștere în fața Adevărului: ”Frenetic voi dansa într-o zi/ pe tăișul acestui cuțit/ Înălțat pe vârfurile picioarelor,/ Purtat aerian de vraja unui cântec,/ Scris în mine de lacrimi și surâsuri pierdute./ În acea zi voi elibera ecoul amintirilor/ Și îndoielile vor fugi/ Ca fecioarele despletite la scăldat./ Ca o pasăre gigantică,/ Vălul se va ridica,/ Față-n față aflându-ne, uimiți”.

Și mai există, desigur, adâncirea în sine, poate cel  mai greu de realizat, dar care reprezintă obiectivul ultim, sinonim cu suprema liniște, cu LINIȘTEA: ”…Ca un aisberg ascuns în văzduh/ Sau ca un pom cu rădăcinile în cer,/ Sunt o pasăre derutată./ Nu găsesc ram să-mi culc capul,/ Nici picătură de aer să zbor,/ Nici uimire pentru a visa./ Undeva e o poartă”.

Desigur, dragă domnule Victor Bădescu, poarta există. Rămâne să găsească fiecare cheile. Și curajul să treacă dincolo de prag.

LIVIU MARTIN