A XXIII-a ediţie a Simpozionului “EXPERIMENTUL PITEŞTI” (I)

Motto: “Am fost cu toții urmăriți, dar nimeni nu-i vedetă”

Sergiu Rizescu, președinte AFDPR Argeș

În zilele de 29-30 septembrie și 1 octombrie 2023, s-au desfășurat lucrările celei de a XXIII-a ediție a Simpozionului Internațional Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură, organizat de Fundația Culturală MEMORIA, AFDPR, Primăria Pitești, Muzeul Județean Argeș, Institutul pentru Studiul Arhivelor – Chișinău, Biblioteca Română – Freiburg, Universitatea Chișinău, Centrul de Cercetări Istorice – Cernăuți. O participare numeroasă, cu zeci de reprezentanți ai cercetării documentelor și faptelor de istorie (încă) recentă, din mai multe țări, și cu zeci de lucrări prezentate.

Citatul din motto face parte dintr-una dintre intervențiile președintelui Asociației Foștilor Deținuți Politic (AFDPR), Sergiu Rizescu, prin care acesta punea la punct protagonismul de care se pare că suferă unii dintre cei care s-au opus (într-un fel sau altul) regimului comunist. Sau (unora) doar li se pare că s-au opus, pentru că nu orice divergență de opinie exprimată în public, într-o anumită ocazie, poate fi clasificată ca dizidență. Poate de aici, din diferența între percepția personală și judecata socială se trage mulțimea de procese pentru calitatea de revoluționar sau luptător cu rol determinant în revoluție, procese care în fiecare an mai scad sau mai adaugă nume la lista determinanților. În deschiderea festivă de la sediul Filamonicii, emoționat, Sergiu Rizescu a relatat cum, invitat fiind la Primărie, a avut plăcuta surpriză ca, odată cu tortul primit la cea de a 91-a aniversare, să primească și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Pitești, ca o recunoaștere publică și solemnă a statutului verticalității și onestității unuia dintre supraviețuitorii detenției politice. Mișcat de recunoașterea oficială, Sergiu Rizescu spunea: “Ce poate fi mai trist decât să faci închisoare în oraşul tău natal, la o aruncătură de băţ de liceul la care am învăţat, Liceul Brătianu? Mi-e greu să vorbesc, mă impresionează de câte ori vin aici. Aici a fost închis şi tatăl meu, preotul Rizescu (…). Închisoarea de la Piteşti a fost o închisoare grea, e închisoarea în care a început spălarea pe creier a tinerilor studenţi”.  La mulți ani Cetățeanului de Onoare Sergiu Rizescu, se vede că stagiul de miner de la Cavnic a fost recunoscut –în sfârșit, și oficial!- ca școală a onestității și verticalității! Felicitări primarului Cristian Gentea care, prin această opțiune, mai spală unele alegeri de-a dreptul rizibile ale cetățenilor de onoare din vremea lui Pendiuc! Între noi fie vorba, îl suspectez pe doctorul Sergiu Rizescu că și-ar fi dorit să fie și decan de vârstă al acestei ediții a Simpozionului, dar n-a fost să fie; decan de vârstă al ediției 2023 a fost Elena Postolache din Bălți, care are 92 de ani și căreia-i dorim sănătate și să participe și la următoarele (muuulte!) ediții!

**

Ȋn prefaţa la lucrarea lui Virgil Ierunca “Pitesti. Laboratoire concentrationnaire (1949-1952)», istoricul francez François Furet, specialist în Revoluţia Francezǎ, a încondeiat Piteştiul ca fiind “insula ororii absolute”, aşa ca sǎ ne putem mândri şi noi, piteştenii cu ceva… “Experimentul” dupǎ unii (sau “Fenomenul” dupǎ alţii) Piteşti – acel complex de metode şi tehnici care depersonalizeazǎ şi dezumanizeazǎ individul ca persoanǎ conştientǎ, purtǎtoare a unor valori morale a fost –din pǎcate- acea barbarie care a pus Piteştiul pe harta istoriei “torturii evoluate, rafinate” a secolului XX. Pentru ca acest fapt sǎ nu trecǎ neobservat, an de an, prin grija şi eforturile (de toate felurile) ale prof. univ. dr. Ilie Popa, preşedintele Fundaţiei Culturale MEMORIA, la Piteşti este organizat simpozionul care are ca scop aducerea în conştiinţa colectivǎ a acelor “orori rafinate”, pentru ca ele sǎ nu se mai repete.

Și în acest an lucrǎrile propuse şi acceptate de comitetul ştiinţific (poate cam îngǎduitor cu unele lucrǎri), au prezentat, în general, aspecte inedite (mǎ rog, au mai fost şi unele – sǎ le spunem ,- “reluǎri şi aprofundǎri”) legate de tema detenţiei și a torționarilor care au urmărit exterminarea fizică sau mutilarea fizică şi psihică a deţinuţilor politici,, trecuţi prin felurite tipuri de ”reeducări”. Au mai fost acceptate şi prezentate comunicǎri despre închisorile și lagărele de muncă forțată folosite de autoritățile dictaturilor comuniste împotriva oponenților, dar şi – lǎrgind sfera fenomenului torturii – ca tehnicǎ de anihilare şi reconstrucţie a personalitǎţii. Dar caracteristica de bazǎ, cerutǎ de organizatori, a sunat așa: “lucrări originale, care să prezinte și aspecte privitoare la toate formele de opresiune din timpul dictaturilor comuniste”. Dar cel mai bine oferǎ motivaţia Simpozionului  chiar organizatorul acestuia, prof. dr. ing. Ilie Popa:

Tortura ca sistem de “educare”

* Prof.dr.ing Ilie Popa

“După 23 august 1944, când România a trecut de partea Aliaţilor, sute de mii de militari sovietici au ocupat ţara, timp de 14 ani. La 6 martie 1945, Stalin, prin trimisul său special Vîşinski, a impus României un guvern comunist condus de Petru Groza, chiar dacă Partidul Comunist Român avea mai puţin de 1000 de membri. Represiunea dictată de la Kremlin a început prin arestarea ofiţerilor din Armata Română, care au luptat împotriva Uniunii Sovietice pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, provincii ocupate de Armata Roşie în anul 1940. La 30.12.1947, comuniştii au forţat abdicarea Regelui Mihai, ultimul obstacol anticomunist. Pentru bolşevizarea României, s-au introdus cenzura şi sistemul sovietic de învăţământ, limba rusă obligatorie, scoaterea religiei şi reducerea drastică a limbilor de circulaţie internaţională. Mii de consilieri sovietici hotărau în principalele instituţii şi întreprinderi, aplicând întocmai cele 45 de directive ale documentului secret K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47 al NKVD.

Circa un milion de români, care s-au opus paşnic bolşevizării României, au fost arestaţi sau deportaţi, iar peste o sută de mii dintre ei au fost exterminaţi. Pe harta României, au apărut peste 100 de închisori, lagăre de muncă şi domicilii forţate.

În închisorile din România s-au aplicat cele mai barbare metode de tortură şi s-au comis cele mai oribile crime. Acestea au început pe 6 decembrie 1949 (Sf. Nicolae), la închisoarea din Piteşti, unde majoritatea covârşitoare a deţinuţilor politici erau studenţi şi elevi. Aşa-numita „Reeducare prin tortură”, cunoscută sub numele de „Experimentul sau Fenomenul Piteşti” (aplicat pentru prima dată de pedagogul sovietic Makarenko, în Uniunea Sovietică, pe deţinuţi de drept comun), a constat în recrutarea unor deţinuţi politici, ei înşişi în prealabil torturaţi, cărora li se promiteau eliberarea şi încadrarea cu grade în securitatea română, în schimbul smulgerii de la ceilalţi deţinuţi politici a tuturor informaţiilor ce nu fuseseră declarate în anchete. Pentru aceasta, ei aplicau metode oribile de tortură nonstop, greu de imaginat (apreciate de marele scriitor rus, Soljeniţân, ca fiind “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”) și care adesea au condus la exterminarea fizică a multor deţinuţi. Toate acţiunile de tortură fizică şi psihică au fost iniţiate şi coordonate de generalul Alexandru Nikolski, adjunctul Securităţii Române şi spion sovietic. În acţiunea de respingere a comunismului – acest cancer care a afectat major peste o jumătate de secol fiinţa naţională a poporului român – rezistenţa personalităţilor din toate păturile sociale a constituit unul dintre cele mai grele tributuri plătite de poporul român împotriva bolşevizării ţării”.

**

După o metodă verificată în cele douăzeci și două de ediții anterioare și în ediția 2023 (desfășurată între 29 septembrie și 1 octombrie), lucrările simpozionului s-au desfășurat pe două secțiuni având aceeași tematică – opresiunea – și diferind doar prin diversitatea tehnicilor de persuasiune și/sau geografia sistemului concentraționar și ale rezistenței și anume: SECŢIUNEA I (Sala de festivităţi)– “Experimentul Piteşti, alte forme de opresiune și rezistență anticomunistă” și SECŢIUNEA II (Sala de expoziții)– “Forme și aspecte de represiune a individului din perioada dictaturilor comuniste”. Ca de obicei, în încheierea primei pǎrţi, desfǎşurate la sediul Filarmonicii Pitești (înregistrarea participanților, mesaje, expuneri, lansări de carte), a fost efectuatǎ tradiţionala vizită de reculegere la Monumentul Memorial „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură”, în memoria victimelor comunismului.

Lucrările au fost prezentate fie în sesiuni comune (în Sala de festivităţi, moderatori – Ilie POPA, Mircea STĂNESCU, Mihai NEAGU BASARAB, Nicolae RUSU), fie – așa cum am arătat – în 2 secțiuni separate ca tematică și spațiu de desfășurare:

Remarcând cǎ, în această ediție, ca și în precedentele, o serie de lucrǎri au fost prezentate în sesiuni comune ale celor douǎ secţii, am constatat cǎ au fost câteva comunicǎri care au avut ca obiect de investigaţie figuri de seamǎ ale aviaţiei române, care şi-au valorificat calitǎţile profesionale şi umane în timpul şi dupǎ al doilea rǎzboi mondial, tematică predilectă a organizatorului, prof. univ. Ilie Popa.

Am audiat o serie de comunicări interesante printre care citez: Marian VOCHIN – Între curaj si nebunie. Înlăturarea regimului comunist, Constantin TOTIR – Scrisori ale luptătorilor din Mișcarea Română de Rezistență, Ileana MATEESCU – Dumitru I. Totir, erou-martir al Mehedințiului, Alexandru ARSENI – Lichidarea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov – deziderat al națiunii române, Alexandru POSTICĂ – Anul 2024 – an dublu de comemorare a Pactul Ribbentrop-Molotov și a deportărilor din Basarabia, Ilie POPA – Comandor aviator Georgescu Gh. Constantin, victimă a represiunii comuniste, Mihai NEAGU–BASARAB – Mircea Petru, un aviator al exilului, Richard SCHMIDT – Trecerea frontierei în epoca Ceaușescu, Dan OTTIGER DUMITRESCU – O tentativă de a zădărnici dezinformarea: rubrica «ANTICORPS» din cotidianul elveţian Le Nouvelliste (Sion), I.C.DUMITRESCU – Stalin, 19 august 1939 și începerea revoluției mondiale, Constantin TOTIR – Profesorul universitar, preot, Bunea Ioan, în arhivele bistrițene, Constantin NEDEA, Maria Elena NEDEA – Iuliu Maniu, Sfinxul de la Bădăcin, artizanul Marii Uniri, Raisa RADU – Monseniorul Anton Durcovici, victimă a închisorilor comuniste, Marcel Gabriel MATEESCU – Ion Mihalache, ministrul țăranilor, spaima comuniștilor, 60 de ani de la asasinare, Radu PETRESCU MUSCEL – Mihail Fărcăşanu, liberalul fără de teamă şi fără de prihană, Mircea DUZINEANU, Dorela Alistar – Regrete și opțiuni recente ale foștilor deținuți politic și ale luptătorilor revoluției din 1989, Maria IONESCU – Prințul-prelat, Monseniorul Vladimir Ghica și temnițele comuniste, Lăcrămioara STOENESCU – Grupul din București 1981 și Grupul din Dâmbovița 1983, Marius MOTREANU – «Recunoștința» comuniștilor: Îndepărtarea unor «tovarăși de drum», Marius CÎRJAN – Ipoteze privind moartea istoricului Gheorghe Brătianu, Ileana TOCAN GRIGORE, Viorel TOCAN GRIGORE – Principesa Ileana a României sau Domnița Ileana – Maica Alexandra, Alexandru ARGINT – Procesul de reabilitare a victimelor deportărilor din anii 1953-1956,  Victor–Dorian DOGARU – Moartea lui Stalin, în presa și societatea românească, Vasilica MITREA – Dumitru Mihăilescu, preot martir, mort în închisorile comuniste, Mircea STĂNESCU, Vlad MITRIC CIUPE – Documentele reeducării, Ileana MATEESCU – Tilică Burileanu-fost Guvernator al BNR, exterminat de comuniști la Sighet, Silviu MOLDOVAN – Gheorghe Paşca: rezistenţa şi Maramureşul lui, Paula OLSANSCHI – Închisorile părintelui Nicolae Bordașiu. Interesantă a fost lucrarea lui Enache TUȘA – Legiferarea mecanismelor de represiune și tortură în constituțiile din 1948 și 1952, lucrare care a urmărit pas cu pas (vorba cuiva) restrângerea libertăților democratice ale cetățeanului român. În dublă calitate, de analist minuțios, scotocitor de documente și admirator al patosului poetului, Anastasia DUMITRU a prezentat lucrările Gheorghe Calciu-Dumitreasa, un soldat al lui Hristos și Darul altarului sau despre neomartirii din Rusia bolşevică.

Daniela CIOBANU–IONIȚĂ a vorbit despre Delațiunea în comunism. De la notele informative la rapoartele Securității. Autoarea a prezentat mecanismele prin care anumite informații se propagau de la incertitudine (în notele informative) la certitudine (în rapoartele Securității). Cum de la expresii de genul parcă îmi amintesc, mi se pare, am auzit că, se spune că se ajunge la formulări care exprimau siguranța asupra unor afirmații, evenimente, discuții etc. Tehnic vorbind, asistăm la parazitarea (voită sau nu) unui canal informațional, la alterarea informației vehiculate, până la pragul în care un suspect devenea învinuit. Ceea ce era de așteptat într-o țară în care – vorba unui banc despre KGB – mai toată populația era suspectă.

Elena ARMENESCU, în lucrarea Regimul alimentar de exterminare în închisorile comuniste din România, a prezentat situația îngrozitoare în care deținuților folosiți la munci foarte grele le erau repartizate rații alimentare de 500-1000 calorii, fără carne. O rație de mizerie, comparativ cu aceea care, în perioada celor 6 luni de stagiu militar, în 1973, rația noastră (de elevi-tanchiști), era de 3500 calorii. Autoarea a explicat cum, în lipsa carbohidraților, organismul consumă mai întâi  glicogenul din ficat, iar după ce această rezervă este epuizată se declanșează gluconeogeneza (GNG), adică descompunerea mușchilor.  Am avut pentru prima oară o propunere ce poate părea din afara fenomenului, lucrarea prezentată de Horațiu MĂNDĂȘESCU – Fotbalul românesc subiect de propagandă comunistă in perioada Ceaușescu.

**

Un grupaj consistent de comunicări s-au concentrat asupra situației din anii 1940-1947 a acelei zone din România care avea să devină Republica Moldova. Acest calup basarabean a cuprins aspecte variate – de la lagărele de prizonieri până la bisericile din Basarbia, dar mai ales foametea din 1946-1947: Mihai TAȘCĂ – Lagărele de prizonieri din RSS Moldovenească, Maria ZINOVÎI, Ivdellag-lagărul morții basarabenilor: aspecte ale muncii și vieții după gratii, Olga TERZI – Foametea din 1946-1947  în sudul Basarabiei, reflectată în documentele de arhivă (etnici bulgari și găgăuzi), fenomen îngrozitor, niciodată recunoscut oficial, Nicolae RUSU – Foametea din 1946-1947, organizată de regimul comunist în RSS Moldovenească, reflectată în pagini de literatură artistică ale scriitorilor moldoveni, Ivan DUMINICĂ – Represiunile politice în localitățile cu populația bulgară din Basarabia (anii 1940-1941), Tatiana CECHINA, Olesea CAPCELEA – Sugestii didactice de studiere a istoriei familiilor deportate, Anastasia AMBUL BALMUȘ – Călăii şi victimele regimului totalitar comunist în Basarabia (Cimişlia), Alexandru CERGA – Biserici din Basarabia construite în perioada interbelică și cel de-al Doilea Război Mondial, Valentina COPTILEȚ – Deznaționalizarea sistemului judiciar în Basarabia după anexarea la Imperiul Rus, Mariana ȚĂRANU – Dezghețul hrușciovist și eliberarea deportaților din gulag.

Am înțeles din acest grupaj de lucrări drama umană a înfometării, care a generat comportamente animalice (inclusiv antropofage), dar și infracționalitate din disperare (atacuri asupra gospodăriilor, depozitelor, magazinelor alimentare). Sau, în multe cazuri, i-a împins pe cei flămânzi să încerce să treacă granița în România.

Din păcate, deși era așteptată o delegație din raionul Edineț, în frunte cu primarul orașului Edineț, Constantin Cojocaru (care este și scriitor), delegație care avea cel puțin două comunicări importante în legătură cu deportările, din binecuvântate pricini (parcă așa se spune în biserică), dar mai ales din cauza apropiatelor alegeri- n-am mai avut ocazia să cunoaștem punctele lor de vedere la această ediție a Simpozionului.

**

În comunicarea sa, Rezistența anticomunistă din Munții Banatului și eroii săi, Gabriela BICA a adus în fața auditoriului aspecte inedite ale formelor de rezistență a societății sătești bănățene tradiționale în fața unor forme noi de organizare percepute ca ostile. Și, dacă știam fragmente din folclorul acelor ani ai luptei contra colectivizării forțate și accelerate, ca celebrul distih “Ori te spânzuri, ori te’neci/ Ori la colectiv te treci”, nu cunoșteam acea foarte inspirată (și periculoasă în epocă) strigătură-dialog :

“Foaie verde laba-gâștii

Să trăiască comuniștii!

**

Foai verde bob secară

Să trăiască pân’deseară!”

**

Irina LEULESCU din partea SSRMLÎRC (Secretariatul de Stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist) a prezentat o interesantă lucrare privind – Activități dedicate foștilor deținuți politic și deportați din România. Prin această lucrare cei prezenți au avut posibilitatea de a afla care este poziția oficială față de această categorie socială, prin ce mijloace specifice este și va fi protejată.

**

Am lăsat la urmă lucrarea prezentată de Dr. Donia-Felicia POȘTOACĂ, Informații inedite despre “năpăstuitul” căpitan din cavalerie – ION ANDREESCU (1909-1996), tocmai pentru că în ultimii săi 9-10 ani de viață l-am cunoscut destul de bine (ne-a legat afinitatea pentru patriotismul mareșalului Ion Antonescu), dar din nefericire toate amănuntele biografice pe care le cunosc nu le-am putut confirma prin cercetări de arhivă. Câteva informații sunt certe.

Tatăl său a fost preot la biserica “Trei ierarhi” din Valea Pechii – Schitu-Golești, între anii 1922-1942, viitorul căpitan a făcut școala elementară în comuna natală, Liceul Militar “Mihai Viteazul” din Târgu Mureș, apoi, în perioada anilor 1929-1931, la Școala Pregătitoare de Ofițeri de Cavalerie, în 1931 a fost avansat sublocotenent, iar în 1937 – ca urmare a calificativelor  în instruirea trupei și a concursurilor hipice câștigate, foarte bune, este promovat locotenent.

La 10 mai 1941, a fost avansat căpitan (și atunci avansările se făceau la zile festive!), probează aceleasi aptitudini fizice și militare, educație militară perfectă, energie, era autoritar și cu simțul demnității foarte dezvoltat, iubea soldatul și la rîndul său era iubit. Războiul începuse la 22 iunie 1941, Capitanul Andreescu, însufletit de cele mai devotate simțăminte patriotice, a solicitat comanda unui escadron pe front, cerere refuzată, comunicându-i-se ca va fi solicitat atunci “când nevoia o va cere” și astfel a rămas la dispoziția Marelui Cartier General. Fiind un element de valoare, în cursul anului 1941- octombrie, a fost trimis in Germania de catre Președinția Consiliului de Miniștri, pentru organizarea tineretului rămas   acolo. La începutul anului 1942, comandamentul german a cerut un batalion de voluntari, pentru ofensiva proiectata in Peninsula Kerci. A fost destinat escadronul 3 al căpitanului muscelean, au fost lupte grele, dar prin felul cum a știut să împartă misiunile, a reușit și a fost decorat de Comandamentul German cu Crucea de fier germană. Și dacă, în mai 1942, el comanda Escadronul 3, iar pe foaia calificativă era lăudat de superiorii săi ca “ofițer foarte capabil”, are o altercație cu un ofițer SS și de aici totul se schimbă. Este judecat și condamnat în Germania, i se înscenează execuția, este eliberat și revine în țară. În urma unor divergențe cu superiorii săi, este trecut în rezervă, în martie 1943, cu gradul de căpitan și se internează la spitalul Elena Eliade din București. Între anii 1943 – 1949, a hoinărit prin Muscel, urmărit fiind de securitate. În toamna anului 1949 – este arestat, dupa îndelungi căutări a fost prins chiar în comuna lui natală, Schitu-Golești, judetul Argeș, într-o șatră de țigani nomazi, care poposeau pe zăvoiul Râului Târgului. A fost condamnat și a executat 12 ani de închisoare, în mare parte la Pitești. A refuzat să vorbescă, primind supranumele Mutu. După eliberare, a revenit în localitatea sa natală, Schitu Golești, unde foști vecini îi permiteau să stea iarna în hambare sau grajduri. A trăit 86 de ani, până în 1996; este înmormantat la Biserica „Trei Ierarhi”, Schitu Golești. A lăsat un manuscris (un caiet studențesc), aflat în posesia autoarei comunicării, Donia-Felicia Poștoacă, vecină cu eroul nostru. Manuscrisul saău de proză și poezie – “Fericirea Năpăstuitului căpitan (R) Andreescu Costescu Ion din Cavalerie” – cuprinde 100 de pagini, proză memorialistică (mai ales) din anii 1940-1949 și un număr de 279 de poeme. Cu speranța că autoarea va aprofunda cunoșterea acestui personaj fascinant prin biografie, oferim trei poeme scurte ale acestui militar-poet, căpitanul (R) Ion Andreescu. Poeme poate un pic naive, dar pline de adevărate sentimente, afirmate cu vehemență:

NU

Cu viața planificată,

n-am să merg alăturea

traiul de turmă nu-mi place

nici să iubesc o cățea!

Sunt prea mulțumit acuma

că am spus un NU la timp

bine e la tine-acasă,

nu cu “zeii din Olimp”!

Crez

Fericirea-i sănătate

și iubire de-adevăr

restul e deșertăciune,

cum e cănitul la păr.

De ești alb, galben sau negru,

bun creștin sau chiar păgân,

cu credință, fă ce-ți spune

inima ce-ți bate-n sân!

Ce mai vreau?

În cea de-a treia tinerețe – vreau să zburd și să zâmbesc!

Să dau uitării coșmaruri ce-am plătit făr’ să cârtesc

Cu inima-mi ce sângeră și azi încă mai plătesc…

Uitat de toți să fiu, nu-mi vreau bustul la muzeu!

Îmi doresc doar sănătate, viață lungă – ca de zeu.

Iar dacă din întâmplare – nu se va schimba destinul

Voi deșerta toată cupa, dar fără să sorb veninul.

**

Este de subliniat faptul că multe lucrări au suscitat interesul participanților și au stârnit polemici susținute, care s-au prelungit și în pauzele de cafea sau la masă. Ca participant la Simpozion, de la a doua ediție, nu pot să nu observ că au fost și lucrări care au revenit în program la câteva ediții distanță și cu minime adăugiri/schimbări de conținut sau interpretare. Important ar fi – cred eu – ca din această mulțime-mozaic de istorii personale/familiale să se poată, la un moment dat, extrage o rezultantă a istoriei sociale. De asemenea am reținut critica organizatorului evenimentului profesorul univ. Ilie Popa a declarat că puține sunt lucrările trimise (și prezentate), care sunt publicabile în form(ul)a în care au fost prezentate în cadrul Simpozionului, cele mai multe având nevoie de o refacere (sau de un upgrade, în temenii actuali).

Ȋn finalul lucrǎrilor, profesorul Ilie Popa a prezentat propunerea de rezoluție. Aceasta a fost analizată, au fost făcute și alte propuneri şi, în final, a fost adoptată  o REZOLUŢIE a celui de-al XXIII-lea Simpozion anual “Experimentul Piteşti – Reeducarea prin torturǎ”, urmând a fi înaintată forurilor competente. Rezoluţia conţine doleanţe şi propuneri pe care participanţii la Simpozion le doresc puse în practicǎ cât mai repede cu putinţǎ şi pentru care solicitǎ concursul autoritǎţilor.

**

“Este de remarcat ecoul pe care l-a avut imediat a XXIII-a ediție a Simpozionului în Republica Moldova; într-un comunicat al Agenției Naționale a Arhivelor din Republica Moldova se spune:

În perioada 29-30 septembrie curent, dr. Maria GOGU, șefa Direcției Relații cu Publicul și Prestări Servicii, împreună cu Olga TERZI, inspector principal din cadrul Direcției Monitorizare și Control al arhivelor departamentale, au participat la Simpozionul Internațional „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură”, ediția a XXIII-a.

În cadrul simpozionului, foști deținuți politici din România și Republica Moldova, profesori, experți și scriitori au abordat subiecte referitoare la forme și aspecte de represiune din perioada dictaturii comuniste. Participarea la simpozion a avut ca obiectiv principal valorificarea și promovarea patrimoniului documentar arhivistic al Republicii Moldova, referitor la represiunile sovietice, păstrat în fondurile Agenției Naționale a Arhivelor.

În cadrul sesiunii, au fost expuse comunicările privind ,,Ivdellag-lagărul morții basarabenilor”, ”Aspecte ale muncii și vieții după gratii” și ,,Foametea din sudul RSSM în perioada anilor 1946-1947 reflectată în documentele de arhivă (cazurile etnicilor bulgari și găgăuzi)”. Au fost prezentate materiale de arhivă referitoare la tragedia și specificul represiunilor sovietice.

Reuniunea a fost un bun prilej atât pentru stabilirea unor legături cu mai multe instituții de cercetare din România și din alte țări, cât și un notabil schimb de idei și experiență acumulate între cercetători.”

CRISTIAN SABĂU