A. T. BRANCA – POEZII DIN VOLUMUL DE DEBUT „nimic esențial”, Editura EIKON, 2021

nimic esențial

nu există nimic esențial de pierdut

într-o viață în care totul e pierdere,

mi-ai spus, deci… să nu ne plângem,

să lăsăm cuvintele să se așeze natural,

unele lângă altele, într-o muzică a firescului

lucrurile banale au în ele multă poezie

dacă lași liniștea din tine să se reverse

o auzi în fiecare bătaie a inimii,

în fiecare desprindere a frunzelor,

în suflarea care le poartă în aer,

în ultimul lor vals,

în clipitul ochilor umezi,

prinse în o mie de cadre dintr-un oftat,

în versul pe care acum îl scriu

nu-mi amintesc exact ce n-am vrut să pierd

frumusețea primului pas, a celor care au urmat,

a primului cuvânt, a celorlalte lucruri

pe care le-au făcut și le-au spus fiii mei

dragostea pentru ei s-a aurit,

s-a topit în forme de frunze în inima mea

am știut că va veni ziua când le voi pierde

când totul se va sfârși ca să înceapă totul

cum se aștern mereu alte cuvinte pe foaia albă

deci… întotdeauna e bine

să integrezi abstractul în concret

să desprinzi umbra de lucru și să-i dai suflet,

așa cum figurantului i se dă un rol mare.

odiseea iubirii

te-am rugat să rămâi cu mine

ora era târzie și ceasul pierderii lumii aproape

se adâncea în reflecții superficiale orașul

în care eram o străină

se răsuceau, se înnodau pe cerul lui, norii

– cu stolurile călătoare de cocori cu tot –

în funii groase, aspre, grele care să lege

voia de nevoie, dragostea de prevedere,

dorința de încântare, șoapta de tăcere,

sărutul de îndepărtare,

devoțiunea de elocuțiunile principiale,

grijile de abandonare,

degetul mic al mâinii mele stângi

de degetul mare al dreptei tale

te-am rugat să mă ții strâns de mână

mi se încleștaseră degetele, semn că sângele

mi se răcea treptat

mai fragile ca niciodată îmi simțeam oasele,

de aceea mai ales

te-am rugat să mă îmbrățișezi până ni se topesc

coastele

și astfel, în cavernele vii, proaspăt surpate,

să stea în nedumerire inimile noastre

una în fața celeilalte

unul dintre noi va ridica versul – sfântă unealtă

de lumi ziditoare –

și rostogolindu-l va croi cu el cerurile omului.

în spatele cortinei albe

țesătura veșmintelor se destramă

sub scânteierea privirilor tale

în cântarea cântărilor mirilor figuranți,

retrași discret în spatele cortinei albe

mă împleticesc în șoaptele frânte

și în murmure îmi număr bătăile inimii

până le pierd oarbe în tâmple,

sub coaste, în genunchi și-n călcâie

cu zgomot afundat se prăbușesc toate zidurile

iau seama la ascuțimea molozului prin care

pășesc cu semeție pe vârfuri,

să nu-ți strivesc din pură întâmplare respirația

în ochii mei țâșnesc gheizere de candoare

spre leagănul unde raiul curge-n șuvoaie

când din căușul palmelor tale își ia zborul

în apusul topit o pasăre solitară

ca scoarța copacului tânăr în vigoarea amurgului

Salomeea se cutremură sălbăticită în brațele mirelui,

când o cuprinde cu tărie mângâietoare

și mâinile lui se avântă în văile adumbrite

ca ideea de geniu pe calea însuflețirii pietrei

degetele lui au vârfurile dălților de mult tocite

și privirea lui se topește în scânteierile

cu care cioplește în curbe perfecte

gâtul și torsul, finețea coapselor ei

buzele lui sorb nectarul sânului,

înfiorat în mătasea obrazului.

fără asigurare

viața trece pe lângă mine,

nu mă ia în seamă niciodată

de ani buni alerg să o ajung din urmă

n-am astâmpăr,

mă furnică pe șira spinării

în unele dimineți sar din așternut

și așa, cu picioarele goale,

cu fața nespălată de spaimele nopții,

cu ochii abia deschiși,

cu obrajii mânjiți de mierea și laptele

ce m-au crescut,

ies în văzul lumii, dar nu mă vede nimeni,

de parcă golul din mine s-ar învălui

în zâmbetul năuc

vorbesc în auzul lumii, dar nu mă aude nimeni,

de parcă vocea descumpănirii s-ar pierde

în bătăile inimii

dacă azi mă uită de tot, eu ce fac,

îngân în versuri albe,

cui îi spun

că mi-au amorțit simțurile,

că transpir mult,

că mă dor oasele,

că am pelin în gură,

că am temeri în fiecare gând?

când se oprește la semafor sunt gata

să o cuprind pentru totdeauna în brațe,

să devin în sfârșit nemuritoare

dă-mi o palmă, viață, o instig,

hai, lovește-mă,

să vezi dacă întorc și celălalt obraz

să vezi dacă strig după ajutor,

să vezi dacă mi se umplu ochii de sare

semeția din pasul ei mă seacă

n-ai o soră, viață?

căreia, straniu, îi pasă de mine,

care nu mă uită niciodată,

care îmi trimite insinuant bezele,

care mă orbește cu altruismul ei

când traversez pe la colț de stradă,

ea știe că nu am asigurare de viață.

acvariu

materia care trosnește împrejur are gustul sărat

clipele curg într-o clepsidră cu pereții opaci

de când n-a mai pătruns în noi geană de lumină

ni s-a închis cristalinul

de atâtea întrebări fără răspunsuri câte am înnodat

în minte,

ni s-a subțiat sângele, trupurile ne-au ajuns

străvezii ca ale peștișorilor

care înoată în sfera lor cu apă tulbure,

fără să fi savurat romantismul căluțului de mare,

fără să fi visat la libertatea necondiționată a oceanului,

fără să fi avut habar de uraganele lui

sau de balenele ucigașe

poem profan

să fie magie neagră?

când mă privesc în oglindă

și te văd pe tine, tresar,

mă împiedic de un gând

înmuiat în ființa ta

ca în călimara unui nor

mă înfior

să fie magie albă?

când vibrează în taină

inima mea ghemuită

în palma ta

îmi e bine

simt cum se amestecă

sângele tău în sângele meu

și devine translucid

să fie magie pur și simplu?

transfigurare

o boare a morții umple zările,

umple ochii lumii,

umple ființele risipitoare

de porniri otrăvite,

le afundă, le face una cu neființa

din care își trage seva

nouă, celor rămași goi de sine,

ce ne rămâne de făcut?

Să ne ridicăm frunțile către cer,

să ne umplem cu dragoste până dincolo de noi

atunci Dumnezeu ne va înveli într-o

manta de lumină.