GEORGE BACIU ȘI CONȘTIINȚA SECOND HAND

Deschid, în ultima vreme, cărțile de poezie cu un sentiment nou. Dincolo de vers, de bucuria pe care el mi-o trezește, încerc să-mi imaginez cum curge timpul interior al celui care l-a scris. Mai ales astăzi, când trăim suspendați între lumi și istorii. Se sfârșesc unele, încep altele, iar eu cred că poetul este primul care sesizează diferența de ritm, de ton, de altfel de viețuire.

Cu această curiozitate, m-am apropiat zilele trecute de poezia argeșeanului nostru, George Baciu. Sigur, George Baciu nu este doar poet. Este și eseist, și romancier, și publicist, are un doctorat în istorie și predă filosofie. Accesează, cu alte cuvinte, informații cu frecevențe diferite, se preumblă prin realități diferite. Pe mine, repet, m-a interesat poezia de care se face vinovat în lunile de pandemie.

Dintotdeauna, George Baciu a trăit melancolic. Până și bucuria are, în cazul domniei-sale, accente de suspin, este ca și cum, culegând un trandafir, spinii lui se năpustesc asupra ta înaintea parfumului. Ce mi-a atras atenția, din perspectiva despre care am făcut vorbire la început, este schimbarea de direcție a melancoliei. Poetul de mare profunzime, care este George Baciu, surprinde faptul că, odată cu radicalizarea schimbării planetare, radicalizare impusă de pandemie, simbolurile încep, și ele, să moară puțin câte puțin. Mor simbolurile care, prin definiție, reflectă valori și așteptări, exprimă concepții și promovează atitudini. Se golesc de sens, se golesc de de mister, nu mai reprezintă nimic, sunt trase pe o linie secundară. Dispare, ca o pată în neant, toată zona de conținut transcendent, dispar imaginile interioare consacrate, în funcție de care se alcătuiește inclusiv repertoriul poetic. Altele își fac loc insistent și cer, cum cer copiii mici, cuvinte noi și noi rânduieli sintactice. Îmi place să cred că lumea care se naște acum va continua să citească poezie. Deși sunt conștient că poezia ei va arăta altfel și se va simți altfel. George Baciu a intuit acest lucru: ” …E aproape dimineață./ Șinele,/ două vene obosite de colesterolul lumii,/ suspină guturaiuri…/ La stația colț cu spitalul,/ trei inimi coboară, fiindcă sufereau de emoții/ la ventriculul drept…/ Nicio căsătorie, niciun divorț…/ Nici măcar o iubire pe doi poli…”

Remarcabile aceste poeme noi, încă nepublicate în volum! Puternic sentimentul de înstrăinare, de renunțare la dialog, la realitatea celuilalt, față de care îți definești propria realitate. Avem realitatea rețelei de socializare, a reclamei publicitare, a falselor fericiri pe care ele ni le promit. Nu ne mai avem, totuși, pe noi sau, cum scrie George Baciu – ”… Încă un sfert din oraș se oprește,/ așternându-și genunchii pe tristețea icoanelor/ din ce în ce mai pline de uitare…/ Pe dealul cimitirului e depoul./ Vatmanul și-a luat concediu,/ fiindcă avea viața la second hand.”

Generațiile se rânduiesc, este în legea firii. Schimbul de ștafetă se face din mers și nu întotdeauna lin, fără tensiuni, fără conflicte. Acum, însă, mi se pare că ni se scoate inima din piept și conștiința din cuibul ei, creat de Dumnezeu, și ni se poruncește să mergem încolonați înainte. Să mergem înainte fără noi. Trecutul, ni se spune, este bun de vândut la second hand. Noi trebuie neapărat să călcăm apăsat în viitor, într-un marș al triumfului nostru împotriva noastră, adică împotriva conștiinței noastre, care a ajuns o conștiință second hand.

Prof. LIVIU MARTIN