„Nu e sigur că Dumnezeu nu a câștigat“
Sfârșitul creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp, de Chantal Delsol (trad. de Teodor Baconschi, Ed. Spandugino, București, 2022), este o carte care, în ciuda dimensiunilor reduse, reușește să lămurească multe aspecte ale conflictului, izbucnit cam de la Revoluția Franceză, între Modernitate și Creștinătate. Cel de-al doilea termen are, în viziunea autoarei franceze, un sens precis delimitat, desemnând civilizația pe care Catolicismul a creat-o vreme de șaisprezece secole în Occident. Deși distinctă de credința creștină, ea s-a întemeiat pe aceasta până pe la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când asistăm la sfârșitul civilizației creștine. Originile sale, susține Chantal Delsol, trebuie căutate în subminarea treptată a credinței de către diversele curente culturale și revoluții ale modernității, iar progresul tehnologic din ultimele două decenii a accelerat acest proces. Dacă Revoluția din 1789 a declanșat în Franța ruptura dintre Biserică și Stat, cu pierderea dimensiunii spirituale a politicii și estomparea din ce în ce mai accentuată a rolului Bisericii în societate, s-a ajuns astăzi la afirmarea drepturilor individuale împotriva oricărei forme de constrângere autoritare, întemeiate pe ierarhie și adevăr, acesta fiind chiar principiul de funcționare a Bisericii Catolice. Postmodernitatea în care am intrat după 1945 consideră Biserica o instituție învechită tocmai fiindcă se bazează pe autoritarism. În noua lume postcreștină, în care trăim, s-a petrecut o dublă inversiune: normativă și ontologică. Prima se referă la răsturnarea ierarhiilor morale, adică la faptul că valorile venerate sau condamnate până recent își schimbă semnul. S-a întâmplat așa cu: pedofilia, homosexualitatea, colonialismul, avortul și altele, totul făcându-se în numele individualității sacrosancte. Desigur, ne-am fi putut aștepta ca acest ultraindividualism să genereze o eliminare treptată a moralei, un nihilism general pe un fond de ateism colectiv. Subtilitatea cărții lui Chantal Delsol constă în a demonstra că, exceptând o foarte scurtă perioadă, după mai 1968, și un număr redus de intelectuali, nu s-a instalat nici anarhia morală, nici absența religiozității. Pe locul lăsat liber de pierderea credinței creștine au răsărit alte credințe și alte valori morale sau aceleași, dar cu alte sensuri. Aici se instalează ceea ce gânditoarea numește „inversiunea ontologică“, adică răsturnarea opțiunilor primordiale cu privire la locul și semnificația omului în univers. Nu se prăbușește totul odată cu creștinătatea, ci are loc o schimbare de paradigmă. Deoarece oamenii nu pot fi împiedicați să dea un sens vieții și morții lor, „nu se pot mulțumi cu materialismul și venerarea Ființei supreme“. Pentru mulți contemporani, religiile asiatice laolaltă cu anumite forme de păgânism (astrologie, vrăjitorie, tehnici de divinație) ocupă spațiul liber lăsat de pierderea credinței creștine. De asemenea, revin în actualitate morale antice precum cea stoică sau epicureică. Trăim o epocă asemănătoare în multe privințe cu sfârșitul Antichității, marcat de sincretism și de un monism ontologic, caracterizat prin dispariția dualității dintre lumea de aici și lumea de dincolo, ca și dintre adevăr și minciună, rațiune și credință. De asemenea, omul nu-și mai poate accepta statutul de făptură privilegiată față de celelalte creaturi, dorind doar să se bucure de viață într-o lume autosuficientă, singura pe care o consideră reală, cea de aici, de pe pământ. Atitudinea dominantă este umanitarismul sentimental, fără fundamentul ontologic, care pare să guverneze atât relațiile dintre oameni, cât și relațiile omului cu celelalte făpturi.
Postmodernitatea, în vocația ei recuperatorie, a reciclat, adesea deturnându-le sensul, multe dintre valorile creștine: iubirea, mila, caritatea. Împotriva lui Nietzsche, care afirmă în Despre genealogia moralei că vom asista vreme de două secole la moartea moralei, Chantal Delsol constată contrariul, o întărire a normelor etice. Ca și în Antichitatea păgână, acestea sunt impuse de societate și de stat și par mai coercitive decât atunci când le cerea Biserica. Multe dintre noile interdicții morale sunt, ca și virtuțile, tot de inspirație creștină. „Noua morală se înscrie peste cea veche ca pe un palimpsest“, scrie autoarea, încercând să nuanțeze o idee mai veche a parazitării moralei creștine de către cea nouă.
S-a obținut o mai mare libertate individuală, se întreabă ea, acum când am intrat binișor în secolul XXI? Răspunsul este că, în planul vieții interioare nu, noile valori morale funcționând cam în felul Supraeului din psihanaliza freudiană. Pe plan exterior avem o democrație tot mai formală și libertatea transumanistă de a beneficia de rezultatele tehnologiei. Și cine știe ce ne mai așteaptă, adaug eu, mai ales de când cu războiul actual din Ucraina, ce a zdruncinat convingerile noastre optimist-umanitariste referitoare la mersul istoriei.
În ultima parte, intitulată sugestiv Creștinism fără Creștinătate, autoarea nu ezită să-și pună întrebarea: ce se va alege dintr-o Biserică (Catolică, n.m.) fără Creștinătate? În alți termeni, ce mai rămâne din creștinism într-o lume secularizată, păgânizată, relativizată, ce a pierdut și noțiunea de adevăr? După ce semnalează consecințele psihologice ale înfrângerii – sentimente de vinovăție, identificare cu agresorul, aversiune față de propriul trecut sau pe cele ideologice, spre exemplu un reacționarism radicalizat până la un soi de maniheism – Chantal Delsol ne arată și partea plină a paharului: chemarea creștinismului, spune la final, nu este de a crea societăți conduse după principiile evanghelice, ci de a-L mărturisi pe Dumnezeu prin puterea exemplului, adică prin cultivarea virtuților cu adevărat creștine, necontaminate de putere. Distrugerea civilizației creștine și chiar pierderea unui număr mare de credincioși nu sunt neapărat un dezastru, ci pot fi transformate într-o limpezire a apelor. „Nu e sigur că Dumnezeu nu a câștigat“, deși Biserica e din nou pe marginea catacombelor.
În consistenta sa prefață, intitulată Chantal Delsol, între propria tradiție și propria luciditate, Teodor Baconschi atrage atenția că nici Ortodoxia – care, orice s-ar zice, a fost ocolită în ansamblu de tentația puterii lumești – încă marcată de traumatismele comunismului ateu, nu va rămâne neatinsă de noile provocări ale lumii de azi. Soluțiile, susține el, nu se pot găsi în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, ci într-o reasumare existențială a credinței. În plus, un avantaj al detașării de tentațiile puterii în Biserica Catolică ar putea fi tocmai crearea posibilității întâlnirii reale, dincolo de agendele ecumenice, a celor două „Biserici surori“, unite în fața pericolelor comune.
LEONID DRAGOMIR
