ULTIMELE CĂRȚI ALE DISTINSEI VAVILA POPOVICI

Am în față ultimele două volume, primite prin poștă, cu nici o lună în urmă, din America, de la scriitoarea Vavila Popovici: ”Antologia referințelor. Anii 2016 – 2022 (vol. 2)” și ”Articole și eseuri (vol. 14)”. Doamna Vavila le-a trimis, ca de obicei, cu dedicație și cu mențiunea că le-a scris în pragul vârstei de 88 de ani. N-a mai reușit, din păcate, să treacă pragul.

S-a stins în dimineața de 13 ianuarie, după două atacuri cerebrale, pe 5 și pe 7 ianuarie, la spital, avându-i alături pe cei dragi din familie. 24 ianuarie era  pragul după care tânjea și care, odată trecut, o putea conduce mai departe, către viața și entuziasmul altor cărți.

Biografia literară a doamnei Vavila Popovici ne este binecunoscută nouă, cititorilor de profesie. Așa cum binecunoscut le este celor familiarizați cu întrunirile culturale felul de a fi rafinat, delicat al autoarei, cadența vocii și a frazei, senzația de ordine de neclintit pe care o degaja, o ordine înăuntrul căreia simțeai că e loc pentru toate, inclusiv pentru neprevăzut.

În vara lui 2008, doamna Vavila a obținut viza de stabilire în SUA. A ales să locuiască împreună cu fiicele sale și cu nepoata,Teodora, cea care i-a tradus cărțile în limba engleză, i le-a tehnoredactat, i-a realizat coperta de fiecare dată. Iată ce mărturisește doamna Vavila, nouă ani mai târziu, în volumul ”Note de jurnal american”: ”Când am părăsit Ambasada, ieșită pe străzi, în lumina puternică a soarelui, a început să-mi pară rău, de parcă speranța și bucuria fugiseră”. Urmează alte observații scurte, despre pregătirile de plecare, care se răsucesc în carnea din amintiri ca un cuțit: ”Car pungi mari din plastic la gunoi(…) Am fost la cimitir(…) Nu pot dormi(…) Am alergat la biserica mea, Sf. Mare Mucenic Mina(…), A venit de la anticariat domnul D.M. și a luat o parte din cărți(…) Am avut un moment de sfâșiere(…) Aflu de decesul lui Ștefan Iordache(…) Mi se publică proze scurte în Germania(…) Mi-au trimis copiii bilet de călătorie. Nu a ajuns la mine, am reclamat”. Doamna Vavila începea să-și dea seama că despărțirea este definitivă. Și, mai târziu, însemnările din lumea cea nouă: ”În prima dimineață în care m-am trezit, soarele era ridicat pe cer. Încă nu realizam unde mă aflu. Nu mă puteam rupe – imaginar – de patul dormitorului din țara mea(…) Curios cum se amestecă în mine bucuria cu tristețea”.

În toți acești ani grăbiți, despre care unii probabil că nici nu mai au amintiri, doamna Vavila ne-a iubit pe noi, cei rămași, scriind cărți. De parcă ar fi scris o lungă, interminabilă scrisoare. A fost o iubire statornică, o iubire din cuvinte, menită să dureze cât cuvintele, adică mai mult decât noi toți, la un loc. Iubirea i-a fost întoarsă, cred eu, prin intermediul recenziilor, cronicilor, notelor de întâmpinare. Numai acest al doilea volum de referințe antologice conține 49 de astfel de materiale: Marin Ioniță (1), Renata Alexe (1), Maria Miliare (1), Georgeta Resteman (1), Eugen Evu (2), Serghie Bucur (2), Denisa Popescu (3), Vasile Filip (28) și subsemnatul (10).

În ce privește cel de-al 14-lea volum de articole și eseuri, trebuie spus că este, ca și celelalte, un volum al perspectivei actualizate/contextualizate asupra operei personalităților care au impresionat-o: Martin Heidegger, Constantin Rădulescu-Motru, Marin Preda, Nae Ionescu, Aldous Huxley, Albert Einstein, Giovanni Gentile, Benedetto Croce. Aflăm, de asemenea, și cum gândea scriitoarea, în pragul vârstei de 88 de ani, despre teribilism și violență,  despre război și solidaritate, despre armonie și stridență, despre oboseală.

Doamna Vavila Popovici aparține de-acum constelației amintirilor. Rămân, însă, cărțile. Întotdeauna, cărțile. Pentru că trăim încă în civilizația cuvântului, să ne amintim de doamna Vavila Popovici, cât ne mai țin simțirile, citind-o și iubindu-i cărțile.

LIVIU MARTIN