POEZIA CA UN STEAG ALB

Ce tipar de sensibilitate se ridică în timpul din urmă sub ochii noștri, deși ochii noștri refuză să-l vadă sau nu pot încă s-o facă? Ce anume nu mai rezonează cu cine suntem? Ce se adună în dreptul identității noastre în creștere, în formare, ca fătul în mamă, ca pământul în apă?

Poezia Mariei Alexandra Iliescu alunecă peste acest tipar, se cuibărește preț de câteva emoții în el, se trezește apoi brusc din reverie și începe să alerge iar, în căutarea sensului devenirii.

Autoarea este o femeie tânără, cultivată, frumoasă, generoasă. Are, potrivit preceptelor acestei societăți, toate datele pentru a fi prima, pentru a străluci, pentru a câștiga lejer competițiile în care s-ar angaja. Are, mai cu seamă, timpul de partea ei. Dar autoarea nu-și mai dorește aproape nimic din toate acestea. Tot ce-și dorește este să stabilească o relație de prietenie cu timpul. Motivul timpului este, așadar, mingea de foc pe care și-o trece dintr-o mână în cealaltă. Copilul din ea se întoarce, rugător, către lumea veche, este tributar acelui tipar de sensibilitate, are regrete, suferă după fiecare pierdere, pentru că realizează că moartea formelor este definitivă. Aici, în acest punct, Maria Alexandra Iliescu îmbrățișează strâns sensibilitatea lumii părinților și bunicilor ei, o lume atașată de o circumscriere, o lume care își ajunge, până la urmă, sieși.

Poeta trăiește, însă, în secolul 21, într-o țară extrem de răbdătoare, de îndurătoare, o țară pregătită mai degrabă pentru moarte decât pentru viață. Tocmai de aceea simte nevoia să dea un nume, ca numele de botez, fiecărei forme de trecut de care se desparte. Botezul, în tiparul acesta nou de sensibilitate, precede cu doar o secundă cosmică pogorârea în mormântul tuturor formelor. Nu mai ai timp să te atașezi și descoperi, după câteva tentative de acest fel, că altul este sensul devenirii: ”Ar trebui să purtăm un steag alb la intrarea în viață,/ N-ar mai trage timpul de noi când abia învățăm să copilărim,/ Să spunem pe nume mâinilor ce ne prind, ne ridică, ne țin în brațe,/ Când azi devine mâine, mâine devine târziu, târziul devine un steag alb…/ Ar trebui să purtăm un steag alb la ieșirea din viață./ Nu ne-ar mai căuta nimeni în imaginile din oglinzi, din pereți, din pământ./ Întoarcerile duc întotdeauna spre cer, acolo am înălța steagul alb”.

Relația de prietenie cu timpul, pe care și-o dorește Maria Alexandra Iliescu, începe să fie o extensie a vieții și a înțelegerii ei de până acum: ”… Ar fi mai ușor să credem sângerările timpului în rănile noastre,/ Am încercui în noi opusul, nu ne-ar mai fi străin omul de sub pleoape/ Care știe, înaintea dimineții, unde ne găsește Sudul/ Și, înaintea nopții, unde ne așteaptă Nordul./ Cum ar fi, căutându-ne, să lăsăm spațiul din noi nelocuit, neîndoit,/ Busolă pentru acel om ce ne vom numi dincolo de viață?”

Maria Alexandra Iliescu este, în opinia mea, modelul reflexivului de pe buza lumilor. Al celui care a înțeles cât de valoroase sunt întrebările, mai valoroase și mai optimiste, mult mai optimiste decât orice răspuns, fiindcă întrebarea este sinonimă cu viața, cu ritmul, cu circuitul luminii în ființa omenească.

DENISA POPESCU