Matei Vişniec, migraaaantul din ’87, la Pitești în ’22
“Prin ’76 eram student, începusem să scriu teatru și făceam coadă la spectacolele Cătălinei Buzoianu… Visam ca piesele mele să fie jucate de actori importanți… În întunericul mansardei mele scriam teatru de sertar pe care-l citeam la Cenaclul de Luni și speram că poate într-o zi… Între timp s-a mai schimbat câte ceva, a mai căzut și comunismul, am mai scris și eu și iată că visele se realizează! Eu sunt o dovadă a acestui fapt.” – Matei Vișniec (2008)
Ce repede mai trece timpul…De la momentul premierei cu Ioana și focul au trecut aproape 15 ani. Între „Trei nopţi cu Ma-ddox” și recentul “Două ore cu Ma-tei la Pitești” or fi trecut vreo două decenii, din 1987 de la momentul migraaaantului (politic) Matei Vișniec până la piesa Migraaaanți (2017) au trecut trei decenii, de atunci și până la întâlnirea din Biblioteca Județeană Argeș a mai trecut un cincinal. Trece timpul trece și, dacă nu fixăm niscaiva repere temporale, nici că ne dăm seama. Să fixăm deci și ziua de 1 noiembrie 2022, Ziua Tuturor Sfinților , “a las dos de la tarde” cum ar fi spus Federico, ziua în care multilateralul creator de literatură, Matei Vișniec, a intrat în dialog cu publicul de la Biblioteca Județeană Argeș. Invitat de directorul Mihail Sachelarie, care i-a și făcut o sumară prezentare, Matei Vișniec, proaspăt pensionar după 33 de ani de jurnalistică, a vorbit despre literatură și jurnalism, despre întrepătrundere și influență reciprocă, despre libertatea de exprimare, despre experiența pariziană, despre scrisul într-o altă limbă. Și despre teatrul pentru copiii de azi, despre formele noi de expresie necesare, despre receptare.
Matei Vişniec, pariul meu pentru premiul NOBEL
Pentru că suferim (și) de comparații, am căutat (și am și găsit, ceea ce se întâmplă mai rar) niște gânduri inspirate de o întâlnire de demult cu Matei Vișniec. Mai precis, din 27 septembrie 2006, de peste 15 ani (propun să lucrăm cu cincinalul, cu lustrul sau cu quinquennal-ul pentru ușurarea receptării, până hăt-departe, în orașul luminilor). Cu acel prilej, Mircea Ghiţulescu (de luminoasă amintire!), în calitate de „întemeietor teoretic” (altfel spus autor al prefeţei) al recentului volum „Omul cu o singură aripă”, a vorbit despre „rezerva faţă de realism a lui Matei Vişniec, pentru care a spune lucrurilor pe nume este o atitudine anti-estetică”. Cu mult umor, Mircea Ghiţulescu s-a definit pe sine ca pe un „degustător de Vişniec”, subliniind că cei care aşteaptă să-l audă că pronunţă cuvinte mari ca “geniu” şi „capodoperă” îşi vor vedea aşteptările înşelate. „Trăncăneala filozofică a lui Vişniec ar putea să pară Ionesco, dar este Beckett…” Matei Vişniec „macondizează” în maniera lui García Márquez, oraşul Rădăuţi – unde a văzut lumina zilei – devine centrul lumii, un centru la care se raportează şi la care revine periodic, în ultimul timp cel puţin anual. Atunci, în depărtatul an 2006, Mircea Ghițulescu susținea că Matei Vişniec, cu scrierile sale conţinând un „grad înalt de literaturitate” – era un scriitor din ce în ce mai important. Acum, în actualul 2022, după mai mult de 16 ani de la acele evaluări (termen la modă, azi), Matei Vișniec nu numai că este un scriitor foarte important, dar aș putea afirma că – după părerea mea – este de departe cel mai îndreptățit să obțină premiul Nobel pentru literatură. Cel puțin dintre scriitorii români este cel mai cunoscut și mai apreciat pe plan modial. Să nu uităm că, în afara volumelor de versuri și de proză mai puțin cunoscute la nivel mondial, Matei Vișniec a scris piese de foarte mare succes la același nivel mondial. Practic, după deja cunoscutele și jucatele (pe multe dintre meridianele și paralelele globului) „Paparazzi”, „Sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia”, „Caii la fereastră”, „Trei nopţi cu Maddox”, „Angajare de clown”, „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”, „Buzunarul cu pâine”, „Mașinăria Cehov”, „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”, Matei Vişniec a scris două piese care s-au bucurat de montări de succes, de primire entauziastă din partea publicului și de critici favorabile: „Ioana și focul” – acea piesă despre cum se scrie istoria – și „Migraaaanți” – despre condiția umană a traversării Mediteranei, acea Mare Nostrum ucigătoare.
Într-o preistorie a mileniului III, la una dintre edițiile Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), directorul festivalului, Constantin Chiriac, arăta că din cele 87 de ţări în care fusese până în acel moment, „în vreo 60 se jucau piese de Matei Vişniec. Matei Vişniec posedă o adevărată ştiinţă de a fi prezent peste tot în lume, de la Los Angeles până în Macao sau Noua Zeelandă. Probabil că, la ora aceasta, este cel mai jucat autor în lume…” Îmi aduc aminte că, încă înainte de 2010, la o ediție a festivalului arădean UNDERGROUND, aproape o treime din spectacolele venite din toată lumea au fost cu piese de Matei Vișniec.
La întâlnirea de la Biblioteca Județeană Argeș, autorul Matei Vișniec chiar spunea că, în vremea noastră, pentru a fi cunoscut și jucat nu mai este suficient să scrii bine și mărturisea că de ceva vreme se ocupă şi cu promovarea operei sale în lume. Probabil “cel mai jucat dramaturg la Festivalul de la Avignon”, declara că, la prezentarea piesei Migraaaanți, a fost interesat să afle cum este receptat de către public un astfel de subiect social, sensibil și foarte actual: “De mai multe ori am trecut şi eu pe acolo ca să iau pulsul spectacolului şi am resimţit un fior (de plăcere), când vedeam două sute de persoane în aşteptare, avide să vadă un spectacol pe tema imigraţiei. Am participat şi la diverse dezbateri, cu ocazia acestei montări, şi m-am convins încă o dată că teatrul poate provoca revelaţii, stimula spiritul critic, ba chiar şi furniza informaţii noi. Mulţi spectatori mi-au spus: Am aflat din piesa dumneavoastră detalii pe care nu le ştiam. Precizez că uneori oroarea se ascunde în detalii. Și că unele dintre ele sunt dificil de imaginat. De exemplu, faptul că atunci când marea este agitată mulţi traficanţi scad preţul la traversări…” Îngrozitor până unde a ajuns mult-lăudata economie de piață!
Nu e simplu cu Matei Vișniec!
Matei Vișniec a răspuns cu amabilitate la câteva întrebări formulate de cei prezenți la întâlnire. Întrebări despre operă, despre jurnalistica din Franța și despre cum a acceptat ca teatrul din Suceava să-i poarte numele încă din viață, „pe modelul Adrian Păunescu” (Să nu uităm “cazurile” Sebastian Papaiani de la Pitești și Florin Piersic de la Cluj-Napoca!). Matei Vișniec a povestit cum a reușit: “Câțiva ani la rând am adus în Suceava spectacole pe care le-am oferit gratuit sucevenilor, sub titulatura “Zilele Matei Vișniec. Gândul nostru era pervers. Noi voiam să inoculăm virusul teatrului în Suceava”. Virus pe care autorul, împreună cu autoritățile locale, au reușit să-l inoculeze. Dar era nevoie de ceva mai mult: teatrul avea nevoie de un nume emblematic, așa că primarul Sucevei i-a propus dramaturgului franco-român ca teatrul sucevean să-i poarte numele. Față de propunerea primită, Matei Vișniec a reacționat cu umor negru: „Așteptați să mor, c-așa e normal… Poate nici nu mai e mult”. Dar n-au așteptat și în final am acceptat, dar i-am spus primarului: “Nu e simplu cu mine! În spatele numelui meu se află un mare atașament față de cultură, față de artă, față de ce înseamnă rolul culturii și al artei în formarea tinerilor, în structurarea unei civilizații urbane. În spatele numelui meu se află idea de independență a culturii și a instituțiilor culturale. În niciun fel factorul politic nu poate influența asupra repertoriului, că alegerea pieselor, a regizorilor trebuie făcută numai de consiliul artistic al teatrului și că teatrul trebuie să fie un loc de dezbatere, de stabilitate, de educație, independent, un loc necesar pentru controverse inteligente. E foarte important să discutăm în contradictoriu, dar să discutăm civilizat, cu argumente. Un teatru este și un loc de construcție a limbii. E important pentru mine, care am descoperit limba română scriind într-o limbă străină – franceza. Și dacă un mare poet ca Nichita Stănescu spunea că de 7 ori știe limba română (și o știa, fiind creatorul unei limbaj poetic propriu), eu pot să spun că o știu doar de 2 ori: prima dată de la mama și a doua oară din Franța, scriind în franceză, făcând comparații și realizând cât de multe posibilități oferă limba română…”
**
La Pitești, scriitorul româno-francez a prezentat și a oferit autografe pe cinci cărți: “Procesul comunismului prin teatru”, „Un secol de ceață”, „Povestea regelui supărat pe clovn”, „Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama”, „Capra, iedul cel mic și Cumătra Lupoaică”, ultimele trei – de teatru pentru copii, o nouă fațetă a creatorului Vișniec.
Ludicul este ascuns (după o perdeluță foarte, foarte fină!) în discurs serios, filosofic, iar joaca lui Matei Vișniec cu textul/cititorul/spectatorul este deghizată în pledoarie doctă (indiferent pentru ce motiv). Cred că acestă manieră face ca „Angajare de clovn” să poată fi un altfel de “En attendant Boulot”.
Vișniec a vorbit despre superioritatea cuvântului tipărit, a cuvintelor citite în cărți asupra imaginii derulate rapid, superioritate demonstrată prin ipoteticul experiment Cenușăreasa. Adică dacă unui grup de – să zicem – 10 copii li se citește “Cenușăreasa” iar apoi li se cere s-o deseneze, vom avea 10 Cenușărese (foarte) diferite, dar dacă li se cere s-o deseneze după ce văd filmul de la Disney, vom avea cam aceeași reprezentare. Vizualul crează clișeul, patternul, cuvântul citit lasă imaginația să zburde.
Matei Vișniec a amintit despre întâlnirea lui Lenin cu Voltaire (cabaretul de la Zȕrich, nu filosoful) și mișcarea DaDa, întâlniri demne de apreciat, aici pe terenul lui Urmuz (dar pe unde a trecut și Caragiale). A vorbit despre Tristan Tzara, dar nu și despre Barbu Fundoianu (pentru francezi, Benjamin Fondane), care odată ajuns la Paris a văzut cultura română ca pe cultura unei semi-colonii. Ei, asta poate se iartă, da’ nu se uită… Ce dacă era cam adevărat. Româno-franco-evreul Benjamin Fundoianu/Fondane (adevărat european înainte de UE) suscită interes, este intelectualul român obligat să se reinventeze, care suferă o operație de reidentificare în funcţie de cultura ţării de adopţie.
După ce a sperat că poezia este mai percutantă decât un discurs politic, decât militantismul ideologic și că poate dărâma munţii și schimba lumea, Matei Vişniec s-a consolat scriind teatru, un gen care, prin definiţie şi sistem de organizare, presupune un grad mai înalt de socializare. Aşa a ajuns ca de la poezie, însuşindu-si temeinic lecţia de teatru absurd, să ajungă să practice o variantă „up-datată”, actualizată a acestuia, un soi de „teatru descompus”. În buna manieră a fragmentarismului postmodernist, am putea spune. Şi am mai putea susţine cu argumente solide că Matei Vişniec este un poet important, umbrit de un foarte valoros dramaturg.
Să vișniecizăm și noi oțârică, până nu explodează memoria lumii și până nu se uită că am avut o iubită în orașul ăla cu o singură aripă, în care poți face vreun atac de panică (sau poate – mai știi – chiar la Frankfurt.). Poate că nu toți regii se supără pe clovnii din dotare. Și dacă, ce? Se face groapă în tavan? Asta să le-o spuneți ălora din țara lui Gufi! Țara aia prin care au hălăduit și acei ”Les trois vieux clowns en attendant (un seul et petit) Boulot…”
Seara Tuturor Sfinților din 2022 ne-a oferit o întâlnire admirabilă (cum admirabil scria Anton Dumitriu despre alte întâlniri), poetic prezentată de Denisa Popescu, ea însăși poetă. O întâlnire memorabilă și profitabilă pentru publicul care a venit la invitația Bibliotecii Județene Argeș. Din lumea teatrului argeșean, au fost prezenți la întâlnire managerul teatrului Davila, Dan Tudor (actor și regizor) și actrița Mirela Dinu, care a venit însoțită de un grup de elevi de la Liceul ”Dinu Lipatti”, elevi care sunt și voluntari în perioada Festivalului de teatru ”Liviu Ciulei”.
Dar mai bine decât am scris eu în aceste rânduri, a sintetizat momentul Pitești chiar Matei Vișniec într-o postare pe FB: “Un moment de mare intensitate culturală trăit de mine la Biblioteca din Pitești… Și cred că nu am fost singurul care a resimțit acest fapt…” Rezon, MAÎTRE!
CRISTIAN SABĂU
