Warning: Declaration of aec_contributor_list::form() should be compatible with WP_Widget::form($instance) in /home/bjargesr/public_html/www/wp-content/plugins/ajax-event-calendar/inc/widget-contributors.php on line 61
Biblioteca Judeţeană "Dinicu Golescu" Argeş » MODELUL PEDAGOGIC AL LUI GEORGE POTRA – OMUL DE ÎNCREDERE
Warning: count(): Parameter must be an array or an object that implements Countable in /home/bjargesr/public_html/www/wp-content/plugins/page-and-post-lister/cg_pages_core.php on line 391

MODELUL PEDAGOGIC AL LUI GEORGE POTRA – OMUL DE ÎNCREDERE


Tematizare, contextualizare. Ilustrul istoric al Bucureștilor, George Potra (1907 – 1990), a fost și a rămas un model de formare a personalității, atât în plan profesional, științific, academic, cât și în plan etic, aspect asupra căruia este de dorit să medităm mai cu seamă în contextul crizei de azi a educației. Spun „azi”, dar am în vedere nu numai deprecierea bruscă a activităților școlare produsă de pandemie – când ideea de școală e dusă în derizoriu, actul didactic e transformat într-un simulacru – ci și ultimele decenii ale învățământului românesc.

Consider că, în evaluarea traseului pe care îl urmează o persoană în educația ei, este relevant dacă raportăm premisele – datele de pornire, condițiile – la rezultatul la care se ajunge. Mai simplu, dacă punem în relație cum este acea persoană la începutul procesului educativ, în ce condiții se educă și la ce nivel se ridică după ce a parcurs procesul. Este singura ecuație rațională relevantă, din care am putea extrage concluzii, pe de o parte despre sistemul de educație, iar pe de alta despre personalitatea celui care se educă. Precizez de la început că familia face parte din „sistemul de educație”, lucru pe care ar trebui să-l admită și să-l conștientizeze la modul serios. Stilul relațiilor dintre părinți și copii, manierele, obișnuințele la nivelul familiei pot zădărnici educația pe care școala încearcă să o ofere copiilor, dacă sunt contrare regulilor pedagogice de bază (sau chiar mai rău de atât). Tot atât de adevărat este că, în alte situații, familia ai cărei membri au un nivel înalt de instruire, experiență didactică, metodele potrivite și dorința clară de a-și ajuta copiii să învețe, îi poate educa la un nivel mult mai bun decât școala, dacă este slabă și ineficientă. Acest lucru este valabil cel puțin pe primele trepte ale educației, înainte să înceapă propriu-zis specializarea. 

Dar, dacă dorim să punem problema și mai general, ori radical, societatea în ansamblul ei contribuie, conștient sau nu, la sistemul de educație, pentru că oamenii se formează, modelează și ajustează în permanență prin mimetism comportamental și contagiune socială, cultivând tipuri de gândire comune, maniere comune, valori comune, dar și cusururi comune, dacă proasta alcătuire socială le acceptă. Însă e nevoie ca o societate să aibă un model riguros pe care să-l susțină, să-l impună și să-l perpetueze prin activitatea instituțiilor, prin stilul de educație și habitusul social acceptat. În funcție de acest model, se decid problemele foarte serioase ale libertății sociale și toleranței față de ceea ce contravine modelului social acceptat sau chiar îl compromite, dar nu e cazul să dizertăm acum prea mult asupra acestora. O societate fără un model, fără un ideal înspre care să tindă e ca o turmă bezmetică mânată de nevoi, capricii, instincte și atavisme spre prăpastie, însă până să ajungă acolo repurtează momente de triumf  vulgar și vanitate ce-i eclipsează și mai mult mințile. Lipsa idealului este o forță disolutivă, precum este și libertatea anarhică, fără alt criteriu decât dreptul la exprimare.

Educația înseamnă organizarea personalității individuale și sociale în jurul unor valori consensual admise, fundamentale în plan etic, comportamental, civic, juridic etc. În societățile tradiționale, instituția consensului o constituia familia, fiind susținută de comunitate și de biserică. Între alte cauze ale crizei actuale valorice, se află și slăbirea modelului de familie, ceea ce implică lipsa unei instituții a consensului valoric, în care să se formeze copiii. Copiii respiră valorile din aerul familiei, le deprind mutual prin coabitarea cu cei care le împărtășesc și manifestă firesc în viața de zi cu zi. Absența acestor valori din mediul în care cresc îi privează de maturizare etică, de discernământ, îi predispune la comportamente arbitrare, dictate de opțiuni aleatorii, întreținute de stimuli conjuncturali. Separarea locativă a generațiilor rupe copiii de anturajul bunicilor, care erau până nu demult principala instituție educativă, transmițătorii valorilor și credințelor către nepoți. Dispariția „instituției bunicilor”, ca să-i zic astfel, este o mare pierdere nu doar pentru structura familiei, dar și una dintre cauzele prăbușirii morale a societăților recente. Apoi, faptul că în familiile moderne femeile sunt ocupate profesional îi lipsește pe copii, de la cea mai fragedă vârstă, și de educația maternă, decisivă și ea în lumea tradițională. 

Cei „șapte ani de acasă” au dispărut ca periodă formativă în viața copiilor, care au ajuns simple cohorte, separate de vârstă, în instituții al căror rol e mai degrabă supravegherea și controlul decât instruirea sau cultivarea talentelor și personalității. Pur și simplu, societățile moderne au construit un model de lume, în care copiii nu mai au cine să-i educe, cine să-i aibă în grijă cu afecțiune și răspunderea pentru valorile în care vor crește, ceea ce este dramatic. Rezultatul este că aceștia se formează pe cât se poate prin școală, dacă e bună, dar în afara acesteia rămân în bătaia tuturor influențelor, bune sau rele, formatoare sau, dimpotrivă, alienante.            

 

Originile, familia, condițiile. George Potra s-a născut într-o casă țărănească modestă, cu tavan din bârne, acoperită cu paie, cu pereții interiori decorați cu blide (farfurii) pictate. A fost primul dintre cei cinci copii ai unor oameni simpli din Săcuieu, județul Cluj, pe care condițiile economice precare și dorința de-a asigura copiilor accesul la școală în limba română i-au mânat spre București, unde și-au găsit de lucru și s-au așezat, în 1911, în mahalaua Oborului. Bunicul din partea tatălui, Toader Potra, luptase în armatele revoluționare ale „Crăișorului” Avram Iancu, în regiunea Munților Apuseni.

De la o vârstă fragedă, pe la 10 ani, copilul a fost nevoit să lucreze ca vânzător ambulant de ziare. Faptul că se scula dimineața devreme, în jur de ora 3, ca să fie între primii băieți care ajung la sediile de pe Calea Victoriei ale ziarelor Adevărul și Dimineața, îi dădea un mic avantaj în concurența cu ceilalți mici vânzători. Bântuia harnic străzile, bulevardele, intersecțiile, piețele Bucureștiului, cu maldărul de ziare în brațe, agitând foile proaspăt ieșite de sub teasc și stârnind hărmălaie în jurul subiectelor zilei, iar această muncă i-a oferit și ocazia să cunoască îndeaproape geografia urbană a capitalei, despre care, la maturitate, va scrie ca nimeni altul. De la 30-40 de ziare vândute la început, în scurt timp, prin zel și seriozitate, a ajuns să dea peste 200 de exemplare, înainte de ora amiezii. Banii câștigați îi punea pentru nevoile familiei.

În aceeași perioadă, copilul George Potra a mai lucrat și ca ucenic la un cizmar „infirm și nebun” care îl însărcina în special cu făcutul curățeniei în atelier și întreținerea șanurilor, precum și slugă la un cârciumar. În anul 1914, când începea Primul Război mondial, fiindcă în acte familia aparținea zonei Ardealului, care era parte a Monarhiei Austro-Ungare, tatăl este recrutat la Cluj și trimis pe front. Sustragerea de la datoria de „a apăra țara” la nevoie se pedepsea cu moartea prin împușcare sau spânzurare. Deși George, băiatul cel mare, avea doar 7 ani, atunci când pleacă pe front, tatăl îi încredințează grija familiei: „tu rămâi bărbat în locul meu”.

Eu văd, în acest gest, în egală măsură transfer de responsabilitate, delegare de sarcini, dar și ritualul simbolic de îmbărbătare a copilului, care este pus în situația să se poarte ca un om mare, ca un adult. Vârsta lui fragedă și psihologia de copil sunt subordonate, prin gestul tatălui, rolului de cap de familie. Copilul trebuie să salte peste propria vârstă, să intre în rolul omului mare și să-și asume grija familiei, să devină prematur un „bărbat” în toată puterea cuvântului. Este greu de spus cum e posibil acest proces, cum poate copilul de șapte ani să se poarte ca un bărbat, însă sub raportul maturizării, al educației, se produce o schimbare majoră, care este chiar esența personalității – capacitatea de a fi responsabil pentru ceilalți, de-a sluji nevoile vitale ale lor. Nicio învățătură, nicio abilitate, niciun talent nu sunt mai valoroase, mai presus de această grijă față de familie, de cei care, în diverse feluri, au nevoie de tine.

Pe frontul din nord, regimentul în care se găsea Crăciun Potra a fost capturat de trupele țariste, pe data de 14 aprilie 1915. Au urmat mai bine de patru ani de prizonierat în diverse regiuni ale Rusiei. Vreme de trei ani, familia nu a știut nici dacă e în viață, nici unde se află, în ce condiții, dar toți nădăjduiau că îl vor revedea într-o bună zi întors acasă: „Toți îl credeam mort sau dispărut prin cine știe ce ținuturi îndepărtate ale continentului asiatic. Cu toate acestea, îl pomeneam necontenit în rugăciunile noastre, sperând în ajutorul lui Dumnezeu. Numai credința lui l-a ținut în viață.” Abia spre sfârșitul lunii august, în 1919, tatăl se întoarce în țară și la familie după anii de prizonierat, slăbit, îmbătrânit și cu pielea înnegrită de la arșița persistentă din stepa asiatică, unde muncise în tot acest timp. Reîntâlnirea cu tatăl este descrisă în termeni emoționanți de George Potra: „În sfârșit, am ajuns în lunga curte în care locuia unchiul meu și în a patra încăpere pe dreapta, sub streașina casei, un om obosit de drum se ferea de soarele arzător. Era tata. M-am pomenit în brațele lui, plângând și spunând mereu: ta-tă, ta-tă. El, cu lacrimile șiroaie, mă mângâia și-mi spunea: Gheorghiță, Gheorghiță dragă, ce mare te-ai făcut!” 

 

Model de personalitate, filosofie pedagogică. Ca să înțelegem tipul de personalitate și modelul pedagogic al marelui istoric George Potra, ne ajută, între altele, o scrisoare prin care acesta își felicită fiul cu ocazia împlinirii vârstei de 20 de ani, pe data de 7 februarie 1960. Scrisoarea se află în arhiva personală a fiicei profesorului, doamna Viorica Sandu Potra, și este reprodusă integral în cartea de amintiri dedicată tatălui. Elementele de învățătură care se desprind din aceasta sunt pildă de filosofie de viață, dar și îndreptar principial pentru buna dezvoltare a caracterului și priceperii oricărui om doritor să urmeze un model, să adopte un sistem eficient de cristalizare a personalității.

Este important să avem în vedere că educația este și o predanie în familie – poate chiar aceasta e forma de bază a educației – un tip special de transmisiune de cunoștințe, valori, dar și sarcini de la părinte la copil, pe fondul de la sine înțeles al iubirii și respectului. Poate de aceea, cu îndreptățire, s-a spus în înțelepciunea populară că familia este prima biserică, în care se cultivă anumite forme de „sfințenie”. Iubirea, ascultarea, respectul și bunăvoința sunt câteva dintre cele de bază: „Pentru tot ce am făcut noi pentru tine, tu ai o singură datorie față de noi. Să ne iubești. Așa cum și noi te-am iubit și te iubim. Și dacă ne iubești cu adevărat (și nu vreau să ne îndoim de aceasta niciodată), atunci iubirea ta cuprinde, ca ceva indisolubil și total legat de acest sentiment, ascultarea și înțelegerea. Și, dacă e posibil, cât mai multă. Mai multă chiar decât până acum, fiindcă judecata e mai matură și rațiunea lucrurilor mai clară și mai bogată în experiență.”  

Reiau insistent ideea că educația nu se reduce la însușirea unor cunoștințe, nici doar la completarea acestora cu abilități, deprinderi profesionale, ci înseamnă și formarea unui model de personalitate, a unui caracter și, în ultimă instanță, cultivarea unui anumit ideal. Să nu ne fie rușine de acest cuvânt romantic. Nu e nevoie să fim atât de moderni și emancipați, încât ceea ce ne distruge sau pune sub semnul îndoielii rezistența noastră socială să întâmpinăm cu indolență, cu totală apatie a simțului valoric. Absența idealului acționează ca putregaiul, strică dinlăuntru corpul social, care nu mai are nevoie de o forță externă ca să-l strivească. Declină secătuit, se sfrijește de la propria substanță stricată. Lipsit de ideal, omul se mișcă orb într-un țarc întunecat, iar societatea evoluează anarhic spre propria destrămare. Idealul ține viața închegată atât pentru persoană, cât și pentru societatea umană ca atare. 

Aș formula filosofia de viață a lui George Potra în acest fel: condiționările naturale, evidente, și soarta au rolul lor incontestabil în viața omului, însă adoptarea unei atitudini fataliste este de prisos și lipsită de rezultate notabile Omul nu poate ști dinainte ce îi este hărăzit, însă trebuie să discearnă ce este bun de ce este rău din ceea ce i se dă și să folosească fiecare ocazie spre a se maturiza și dezvolta. Decisive trebuie să fie voința individului, conștiința, ambiția personală, asumarea sistematică a unui model de viață, în conformitate cu anumite valori majore, îndreptat spre o finalitate onorabilă și profund utilă lui însuși, precum și societății. Ilustrativ este acest pasaj din scrisoarea pomenită: „Nici nu confirm, nici nu infirm teoriile filosofilor din antichitate asupra destinului de care este legat omul în viață, dar sunt convins din propria experiență că omul are un mare rol în felul în care își organizează voința, munca, ambiția, viața.”  

Educația nu se reduce la ceea ce învățăm în școală, nici la buna purtare deprinsă în familie și în mediul în care ne formăm, ci mai are un element foarte important, și anume gesturile/sarcinile responsabile de care trebuie să ne achităm. Răspunderile practice încă de mic copil l-au călit, l-au făcut să se maturizeze și să dobândească pretimpuriu seriozitatea unui adult. Tot ele au ocazionat dezvoltarea multor priceperi, abilități practice, deprinderea mai multor meserii, care, așa cum recunoaște George Potra, nu sunt în vreo contradicție cu dezvoltarea intelectuală, savantă a unei personalități, ci o întregesc.

La baza structurării personalității, stă un mănunchi de calități sau, să le zicem cu un termen din tradiția moralistă clasică, de virtuți fundamentale, pe care dascălul le rezumă într-un paragraf nespus de prețios, în care tonul patern se amestecă ușor cu predania magistrală: „Lenea fugă de la tine cum fuge apa de pe penele gâștei. Modestia să-ți fie îndemn și prieten, iar îngâmfarea cel mai mare dușman. Ferește-te de ce nu-ți aduce niciun folos. Nervozitatea calmeaz-o pe cât poți. Nu e bună. Strică de multe ori un capitol întreg, frumos, din viață. Iar ascultarea e mama cea bună a tuturor faptelor bune.” Munca, modestia și ascultarea de autoritatea părintelui, a celui mai priceput/bun, supunerea în fața unei instanțe superioare de orice fel, în oricare plan al vieții, rezumă modelul moral predat de George Potra fiului său. 

În aceeași scrisoare adresată fiului, tatăl accentuează efectul formativ, pedagogic al gestului practic, al priceperii în activitățile fizice. De fapt, omul se formează nu doar prin ceea ce înțelege și cunoaște la modul teoretic, studiind diverse discipline, domenii, sau prin setul de valori morale, ci și prin ceea ce învață să facă. Activitatea industrioasă, munca, constituie forme de bază în formarea caracterului, a personalității: „Aș dori să te văd cât mai capabil și cât mai  întreprinzător în toate ramurile de activitate. Nimic să nu-ți fie străin și necunoscut. De la cea mai mică treabă și până la cea mai grea și mai complicată, toate să-ți fie cunoscute în practica lor.” Copiii sunt instruiți și formați, evident, atât prin ceea ce li se explică, adică prin dezvăluirea de cunoștințe, prin deprinderea unor comportamente, dar și prin cultivarea îndemânărilor practice. Din acest punct de vedere, profesorul Potra conservă mecanismele prezente natural în familia rurală, în care, de foarte mici, copiii sunt antrenați în sarcinile gospodărești, ceea ce permite ca, la vârsta adolescenței, aceștia să știe aproape tot ce este necesar pentru a-și asigura singuri viața – de la muncile agricole, meșteșugurile de bază, creșterea animalelor, dar și, în cazul fetelor, bucătăria și lucrul de mână.

Aici cred că metoda sa se întâlnește cu principiile pedagogice ale unuia dintre cei mai profunzi și serioși educatori ai ultimului secol, filosoful Ivan Illich (1926-2002), pentru care rolul principal al școlii este să cultive predispozițiile native ale fiecărui copil, ajutându-l să-și găsească înclinațiile, apoi cultivându-i pasiunea prin activități corespunzătoare vocației lui. Educarea se realizează și prin activitate, nu doar prin studiu teoretic. Modelul perfect de școală este atelierul de artă sau laboratorul savantului, unde discipolul „fură meserie” de la maestru, învață observând și făcând anumite operațiuni, până când le face fără greșeală.

 

În rezumat. Rezumând cele schițate mai sus, după puținele spicuiri din viața și gândirea lui George Potra, aș stabili aceste câteva principii legate de educație, care ar putea fi cel puțin temă de gândire, dacă nu exemplu pentru lumea de azi, aflată într-o fluidă descompunere sub acest aspect:

 

  • Educația începe în familie și constă în asigurarea unui climat de dragoste, respect și încredere în relația părinți-copii. Valorile și comportamentul se deprind mimetic, iar părinții sunt exemplele cele mai la îndemână. Ce fac părinții, copiii vor imita, vor face și ei. Școala disciplinează educația și asigură copiilor cunoștințele pe care familia în mod obișnuit nu le poate asigura, validează nivele de cunoștințe, oferă standardele de calificare. Însă, în sens foarte larg, educația este o sarcină socială, de unde trebuie înțeles că o societate prost educată nu poate la rândul ei să-și educe bine copiii. Aici avem o problemă foarte serioasă, care în parte cel puțin lămurește nevoia tinerilor eminenți din liceele și colegiile noastre de-a merge la studii universitare în Occident. Simt că școala românească și societatea îi limitează, chiar îi sufocă. Grija permanentă a tuturor instanțelor educative ar trebui să fie ca generațiile tinere să nu devină victime neputincioase ale neajunsurilor, sub aspectul educației  societății în care cresc, de care depind.

  

  • Educația se face atât prin transmiterea de cunoștințe, cât și prin implicarea copiilor în activități practice utile, pe măsura vârstei, priceperii, puterii lor, dar ținând cont de mediul în care trăiește familia. Există diferențe semnificative, de pildă, între nevoile practice ale unei familii care trăiește la țară și cele ale familiilor de la oraș. Prin urmare, activitățile copiilor trebuie adaptate acestui specific. Alternativa este evidentă și îngrijorătoare – copiii ajung de la vârste fragede operatori anxioși ai telefoanelor și tabletelor, în compania cărora își petrec timpul, lăsând astfel părinților, care n-au nicio idee de cum ar trebui să-i educe, ce să-i învețe, timp pentru inutile răsfățuri mondene ori excese lucrative fără rost.

 

  • Munca adaptată vârstei și capacităților copilului conduce la maturizare în gândire și responsabilitate, elementele esențiale pentru ca o persoană să devină cineva „de încredere”. Scopul educației este formarea unui tip moral și profesional „de încredere”, adică bun în tot ce face, dezinteresat sub aspectul profitului imediat, care acționează ca un sacerdot al bunăvoinței publice. Nu este vorba de un om strict pragmatic, de un robot eficace în orice activitate ar avea de săvârșit, ci de o persoană profund conștientă că binele este măsura ce onorează existența omului în lume, iar săvârșirea acestuia în interes public este unica activitate socială demnă de respect.

 

  • În structura actului educativ este nevoie de asumarea a două reguli de bază: a) autoritatea educatorului, fie el părinte, profesor, preot sau meșter priceput; b) deferența, ascultarea copilului/discipolului de cel care-l educă. Dacă aceste reguli nu sunt respectate, adică dacă profesorul nu are autoritate și dacă elevul nu ascultă, nu privește cu respect profesorul, actul educativ este compromis. Situația aceasta, din păcate, este foarte răspândită în zilele noastre.

 

  • Educația nu are în vedere doar inteligența, ci și caracterul, aspectul etic al persoanei. Un om educat trebuie să fie exemplar, stimabil și în afara oricăror suspiciuni în ce privește purtarea sa și bunele intenții în locul în care se găsește și acționează. Încrederea socială se bazează pe existența acestor oameni educați și de caracter, în raport cu care nu apare automat prezumția că ar lucra în interes personal sau cu scopuri ascunse. Fără încredere socială, nu se poate edifica nimic rezistent și de valoare și cu atât mai puțin se poate face vreun proiect public serios. În bună măsură, criza societății românești este consecința neîncrederii sociale acute.

 

Prin felul său de viață, prin caracterul său și competența profesională, prin seriozitatea cu care s-a dedicat cercetării istorice, scrisului și științei, profesorul George Potra este exemplar, un model de ascultat și de urmat. Filosofia lui de viață, maniera pedagogică aplicată atât în familie, cât și în școală ne ajută să sperăm că, prin muncă serioasă și bunăvoință, în societatea noastră de azi, s-ar mai putea restaura un model de educație credibil, care să dea roade în plan științific și profesional și să formeze omul de încredere. Tocmai ceea ce lipsește din mai toate instituțiile și domeniile noastre de activitate.

 

VIANU MUREȘAN

Articol adăugat în 24 decembrie 2020

Mai poţi citi şi…