IUDITA DODU IEREMIA – Poezii din volumul ”Tăcerea din iris” (Editura ”Timpul”, Iași, 2021) –

AMPRENTE

Îndepărtez cu buricele degetelor

rămășițele unor zile.

Ce faci?

Strigă cu îngrijorare

cealaltă ființă.

Nu-i nimic, îi răspund,

e doar scrum.

Zgura se cuibărește

în striațiile amprentelor.

Aceasta-mi va fi semnătura

de-acum.

RUGĂ MÂINILOR CARE ÎMI VOR ÎNGRIJI TRUPUL

Fiți blânde!

Nu vă fie teamă,

nu vă înfiorați de răceala trupului meu;

pielea mea cu sânge obosit

va tresări

mângâiată de ultimele atingeri.

Fiți iubitoare!

Ca mâinile mamei ce-și scaldă pruncul

în apă neîncepută

luată în zori

din curat izvor.

Fiți generoase!

Alegeți strai argintat

și pânză albă

de in netopit.

Dar sufletul?

Cui să-l încredințez, Doamne,

decât mâinilor Tale?

PEISAJ TRANSCENDENT

O pată de cenușă pe oceanul albastru

alături de rechini mirați

de ghirlandele colorate

întrebându-se, poate,

de ce aceste specii stranii

cenușă și flori –

nu pot fi sfâșiate

de colții lor

albi.

ÎN IZOLARE

Soarele răsare tot mai mic

și apune seară de seară tot mai mare.

Într-o dungă de lumină sfioasă

te întrezăresc,

esși tu, semene,

dar eu nu mai sunt în lacrima ta.

Prietenii m-au părăsit,

m-au părăsit prietenii mei,

am schimbat topica,

dar fără de folos.

Doar o aripă ne desparte,

doar o adiere,

doar un cuvânt.

Axa lumii s-a rupt

ca un os fraged de pui.

Izvoare subterane îmi biciuie imaginația.

LA SPITAL. RUGĂCIUNE ÎN MIJLOCUL FOCULUI

Primește, Doamne, jertfa arderii mele

și curmă jalea părinților și fiilor

îngenuncheați de țipetele mieilor

în cenușă și tăcere.

Iată ochii mei, îi inalț către Tine,

dăruiește-i cu iubire!

Iată gura mea cu care mă rog Ție,

glăsuiește-o cu dreptate!

Iată inima mea, pe altarul Tău,

ridic-o-n smerenie!

Iată oasele și carnea mea,

stropi-le-vei cu isop și le vei curăța!

Primește, Doamne, jertfa arderii mele,

pasăre să mă înalț în lumină!

TĂCEREA DIN IRIS

Miresme diluate

privesc cu mirare

ascunse în triunghiul unui iris

bolnav de tăcere.

Cu mii de brațe

zgâlțâi ferestre de ceață

strivită pe ramuri de zarzăr uscat.

Cu mii de inimi chem

clipa rămasă în zare,

lumină de înger pierdut în păcat.

Cu mii de lacrimi implor

pasărea arsă în cuibul

cu smirnă să-mi vindece ochiul mirat.

Oblonul greu din lemn verzui

scorojit de ploi,

atâtea ploi!

aruncă în umbră

lira tristului zeu.

Doar pânze de păianjen

își tremură zdrențe

prin colțuri.

Pereții goi și stranii