ȘERBAN POPESCU ȘI HIERATICUL PĂMÂNT ATEMPORAL

Până de curând, adică până la sfârșitul lunii iulie, lună grea, în care până și gândurile cele mai oneste și mai liniștite au luat foc, răcoarea, prospețimea, umezeala au fost de găsit la Galeria ”Metopa”. Aici, a expus pictorul Șerban Popescu, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și profesor la Liceul ”Dinu Lipatti” din Pitești, unul dintre veteranii fronturilor artistice de la noi. Sigur, ”front” nu e un cuvânt mângâietor, mai ales atunci când încerci să te apropii, prin el, de culori, de forme, de viziuni, de stări de spirit. Dar, în România noastră, care supraviețuiește din voia secretă a Providenței, până și artistul e nevoit să învețe regulile războiului. Se luptă cu un sistem grosier, primitiv, străin de autentic, de esența culturii, un sistem care vede în creatorul de frumos un asistat social. Dar să ne întoarcem pe tărâmul lui Șerban Popescu.

17 lucrări, tehnica este acrilic pe pânză, realizate în ani diferiți, structurați în trei etape – 2013-2015; 2018; 2021 – spații exterioare și interioare, structuri de șoproane, naturi statice au marcat traseul de-a lungul căruia pictorul s-a bucurat, s-a ostenit, a stat de veghe, s-a primenit.

În cazul lui Șerban Popescu, suntem – potrivit considerațiilor doamnei Aurelia Mocanu, critic de artă – în fața unor compoziții de o simplitate savantă, cu modulații cromatice reci și cu naturi statice hieratice. La fel îl descifra și regretatul Virgil Poleacu, în 2014: ”Există, la Șerban Popescu, o tensiune între desenul solid, palpabil, respectiv între construcția logică și severă a tabloului și evanescența irizărilor cromatice, acestea amintind de fluiditatea și de rafinamentul lui Bonnard. Arta lui Șerban Popescu este echilibrată și durabilă”.

Privit în cheia actualității, universul lui Șerban Popescu se plasează în afara spațiului și a timpului cunoscute. Frecvența lui de rezonanță este specială. Poți medita, te poți ruga, te poți confesa, poți începe să înțelegi cine ești cu adevărat, în decorul sau pe fundalul lucrărilor sale. Dezordinea lumii, umbrele ei mari și lacome, smintelile sunt atât de departe de planeta artistului nostru, încât pare că n-au existat niciodată. Și că n-am existat nici noi, decât cel mult ca holograme. Inofensivi, ireali, circumstanțiali.

La vernisajul din după-amiaza de 12 iulie, sala a fost plină de prieteni, admiratori, colegi, elevi. Am retrăit vremuri pe care le credeam de neîntors. Am retrăit o bucurie aproape solidă și nevoia de a îmbrățișa, de a-l privi pe celălalt în ochi, de a-i spune ceva, orice.

Îl felicit pe Șerban Popescu! Și aștept cu nerăbdare următoarele vernisaje, următoarele întâlniri cu sufletul pe pânze și pe buze.

Prof. LIVIU MARTIN