TABLETA DE POEZIE. ECATERINA CONSTANTINESCU. IPOSTAS

Poezie religioasă se scrie astăzi circumstanțial. Cel mai adesea, ea este un exercițiu de frumusețe sufletească, după ani de prăbușire de sine. Stihuitorul reușește, la un moment dat, să prindă degetul divin și să urce pe el ca furnica, redescoperind și lumina zilei, și bucuria rostirii.

Există, însă, și o a doua categorie de poeți, mireni bine intenționați, care merg la biserică regulat și care respectă canonul, avându-L permanent pe Dumnezeu înaintea ochilor. Pentru ei, realitatea cotidiană e o realitate alternativă, nu o agreează, nu o acceptă, nu o înțeleg. Realitatea augmentată a lui Dumnezeu este foamea și setea lor. De ea au nevoie, cu ea li se ostoiește suferința de a exista. Forțând nota, aș spune că își creează prin poezie propriul metavers, în care evadează la nesfârșit, fără să poată totuși evada până la capăt, de vreme ce continuă să scrie folosindu-se de cuvintele și de emoțiile lumii comune. Din această a doua categorie face parte Ecaterina Constantinescu, fiica regretatului pictor și grafician Romulus Constantinescu, multă vreme colaborator prețios al revistei ”Argeș”. Ecaterina Constantinescu a publicat recent volumul ”Ipostas”, a debutat, de fapt, ca poetă, încredințată că versul ei mai aprinde un felinar în beznă.

”Ipostas” – esența personală a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh – este o culegere de imnuri îmbibate de extaz. De la prima și până la ultima pagină, poeta stă în genunchi. Aceasta este atitudinea pe care o adopți imediat și tu, cititor, dacă vrei să citești poezie după poezie. Forța de sugestie este puternică. Nu poți, nu ai voie să rămâi în picioare, condiția nu se discută.

În ce privește conținutul cărții, Ecaterina Constantinescu se apropie de teme mari, delicate, de sfinți și de taine, de trepte, îngeri, rugăciuni, de Înviere, de icoană, de dragoste, sensul particular al termenilor religioși luminându-se pe măsură ce poezia se adâncește în ea însăși. Seamănă cu o cădere pe gânduri. Cu o singurătate îngândurată. Poeta vede, aude, simte, trăiește tot ce scrie. Dar nu aici, ci acolo, în contemplarea înainte-văzătoare, în metaversul înainte-văzător. Nu există liniște, nici putința liniștirii – pare să fie concluzia către care ești împins. Ca o corăbioară care plutește fără să știe dacă o face la voia întâmplării sau din voia Domnului: Omul este un joc al lui Dumnezeu,/ Al libertății care proclamă:/ Facă-se voia Ta!/ Sunt liber ca pasărea/ Al cărei zbor/ S-a trezit din piatra măiastră,/ Șlefuită cu dor./ Sunt liber de somnul morții,/ Stăpânul mă poartă pe aripi,/ De cine mă voi teme? (Simțirea lui Dumnezeu)

DENISA POPESCU