CONSTANTIN TEODOR CRAIFĂLEANU POEZII
Doină
Cucule cu pană gri,
De ce nu cânți tu „cri-cri”
Și cânți numai „cucu-cucu”?
Că îmi vine să mă ducu…
Să mă ducu în pustie
Și să uit de Pandemie,
Să mă ducu în pustiu
Până ce n-o să mai fiu
Decât umbră, decât vânt,
Să-l caut pe Duhul Sfânt,
Sau doar bob din spuma mării
În noianul disperării,
Sau să fiu fir de nisip,
Fără nume, fără chip,
Din nemărginitul vid,
Să nu mai știu de Covid…
Cucule cu pană sură,
Ți-aș pune lacăt la gură
Ca să nu mai poți cânta
Cucule, pe limba ta,
Sau ți-aș implanta vreun cip
Și să cânți „cirip-cirip”…
Eu să stau să te ascult,
Să uit de-al vieții tumult…
Tu să-ți chemi surori și frați,
Să-mi cântați, să-mi tot cântați,
Până ce am să devin
Un crâmpei de vis senin,
Sau o vagă amintire
Impregnată cu Iubire…
Sumbre vremuri
Rațiunea e-adormită!
E-n scădere și nevoia
De-a iubi! Și-n jur se-agită
Și pândesc monștrii lui Goya!
Iar când setea de Iubire
Va scădea sub pragul zero,
Vom avea doar o ieșire:
Să-l sanctificăm pe Nero,
Închinându-i mii de ode,
Așezându-l printre zei
Și să-i ridicăm pagode,
Și biserici, și moschei…
Să-i urmăm învățătura
Și exemplul personal ̶
Să incendiem Cultura!
Dacă-i bal, să fie bal!
Ce-o urma? Dumnezeu știe.
Viață fi-va ori pustiu?
Însă orice-ar fi să fie,
Făr-un strop de poezie,
Nici eu n-aș mai vrea să fiu!
Silvică
Când vântul smulge-o frunză,
Ducând-o-n albe zări,
Vreo lacrimă vărsa-va
Cuprins de remușcări?
Dar ramul de pe care
O ia vântul în zbor
Va suspina vreodată,
Fiindu-i de ea dor?
Copacul când își pierde
O biată rămurea
Va resimți durere,
Va plânge după ea?
O suferi pădurea
Când pierde un copac?
S-o da de ceasul morții,
„Vai, vai, ce-o să mă fac?”
Răspunsul e, probabil,
Un „Nu” la întrebări…
Natura este plină
De astfel de-ntâmplări.
Suferă și copacii,
Se-mbolnăvesc, mai mor,
Însă pădurea-și crește
Alții în locul lor…
Ea singură-și reglează
Tot ce e imperfect.
De-aceea se impune
Să-i acordăm respect!
Dar când păduri și codri
Dispar misterios,
E putred ceva-n Țară
De sus și până jos!
Plop înalt cu frunza rară…
Plop înalt cu frunza rară,
Îți spuneam eu astă-vară
Că va veni toamna iară,
Însoțită de vânt rece
Și-o-ncerca să mi te plece…
Și-o veni cu ploi mărunte,
Coborâte de la munte,
Să te pălească în frunte…
Însă tu vei rezista
De la înălțimea ta,
Că așa îi șade bine
Unuia falnic ca tine!
Dar când vine omul rău,
Vai de suflețelul tău,
Plop înalt cu frunza rară,
Că omul rău e o fiară!
Brațele-o să ți le taie,
Să te lase gol în ploaie,
Și te-o frânge din genunchi,
Lăsându-te fără trunchi,
Îți va lua și rădăcina
Smulgându-ți-o cu mașina…
Frunza-ți va pleca zburând
Înspre stele, suspinând…
Plop înalt cu frunza rară,
Când te-am văzut astă-vară,
Se pare că ți-am cobit,
Că azi nu te-am mai găsit…
Spune-mi, plop cu frunza rară,
Sufletu-ți pe unde zboară?
Pe unde o rătăci?
Cui de tine-o povesti,
Că din falnic cum erai,
Ai lăsat un gol pe plai
Și din toată-a ta mărire,
Azi e doar o amintire,
Ca o clipă de iubire?
To Be or Not To Be
A fi sau a nu fi?
Mai este întrebarea
Valabilă și-acum,
Când ne-am pierdut cărarea?
̶ O, Doamne, azi se-ntreabă:
A fi sau a avea?
Eu sunt, tu ești, el este…
Să fiu, să fii, să fie…
Au devenit poveste.
Eu am, tu ai, el are…
Să am, să ai, să aibă…
E noua conjugare!
Doamne, care-ai făcut lumea
Și ai umplut pământul
Cu păsări și cu fiare
Și apele cu pești,
Tu poți avea chiar Totul
Și, totuși, Tu doar EȘTI!
Învață-mă, Părinte,
Ce-ar trebui să fac,
Ce haină să îmbrac,
Ce întrebări să-mi pun,
Să fiu sau să adun?
̶ Răspunsul la-ntrebare
Sunt sigur că îl știi:
Poți aduna oricâte,
Dar nu uita Să Fii!
Fii cum ești, în continuare,
Fii o rază în amurg,
Fii o floare,
Fii un fulg,
Fii pe plaja planetară
Un grăunte de nisip
De origine stelară,
Fii o frunză dusă-n vânt,
Fii o scoică în ocean,
Fii un cânt,
Fii un licurici stingher,
Fii o clipă într-un an,
Fii scânteia dintr-o vatră
Transformată în vulcan,
Fii beteala de pe cer,
Când mai cade câte-o stea,
Fii ideea de mister
Care-ți umple inima,
Fii un fir de iarbă crud
Mângâiat de-un strop de rouă,
Fii un gând care să-nsemne
Început de eră nouă,
Fii simțire,
Fii iubire
Răspândită împrejur
Prin vorbe și din privire,
Fii un punct în Univers
Printre mii și mii de sori…
Și nu te opri din mers,
Chiar dacă ai capu᾿-n nori,
Continuând fără regrete,
Să te mai lupți cu vreun vers…
Fii așa cum ești, poete!
Submediocrul cap sec
(pseudo-baladă parodică)
Trec veacuri, decenii în goană
Și-n zbor anotimpuri tot trec,
Dar submediocrul cap sec,
Fițos, ignorant și zevzec
Oglinda și-o face icoană.
E mândru de sine și crede
Că el ar fi tipul perfect,
Căci nu are niciun defect,
Dar… e-ncremenit în proiect
Și bârna din ochi nu și-o vede.
El despre trecut habar n-are ̶
Doar lumea cu el a-nceput!
Deci n-are nimic de pierdut,
Dar noul Adam e doar lut,
Lipsindu-i Divina Suflare.
De tot ce-a fost ieri lui nu-i pasă,
Dar nici de ce mâine va fi…
La azi doar se poate gândi ̶
Prezentul de-o singură zi
Îl ține captiv ca-ntr-o plasă.
De sfaturi el n-are nevoie,
Nici lecții să-i dai n-ai să poți,
Doar el este cel mai cu moț
Și-i cel mai „dăștept” dintre toți,
Urmaș demn al D-lui Goe!
Prin școală ca gâsca prin apă
Trecut-a, ca un Făt-Frumos,
Dar nu pe-un cal alb, ci pe jos,
Ieșind chiar pe ușa din dos,
Nimic neputând să priceapă.
Gramatica-i este-o povară ̶
Acordul subiect-predicat
(Un moft, e ceva perimat)
E greu pentru el de-nvățat ̶
Îi pare o piatră de moară.
Licențe și diplome însă
Ne flutură-n față de sus,
Ca dânsul în lume doi nu-s ̶
Și titlul de Doctor și-a pus,
Dar flacăra minții-i e stinsă.
Trec veacuri, decenii în goană
Și-n zbor anotimpuri tot trec,
Dar submediocrul cap sec,
Fițos, ignorant și zevzec
Pe-a vremii colivă umană
Rămâne aceeași bomboană!
Plâng poeții
S-au dus zilele de vară…
Vine Toamna, vine iară
Cu-alaiuri de frumuseți
Printre lacrimi de poeți…
Frumuseți adevărate,
Colorate, pastelate,
De-un artist celest pictate,
Răspândite în poeme
Cu parfum de crizanteme.
De ce oare plâng poeții?
Plâng de dragul frumuseții…
Ai vrea în brațe să strângi
Tot ce-i frumos… și să plângi…
Și de ce mai plâng poeții?
Pentru că-și plâng Toamna vieții,
Care repede mai trece
Și-o să vină Iarna rece…
Mai vin și norii în valuri
Vărsând lacrimi peste dealuri,
Lacrimi reci, cu iz de munte,
Sub formă de ploi mărunte.
Vin și vânturi furioase
Care-ți bagă frig în oase
Și ne duc frunzele-n zbor,
De plâng codrii de-al lor dor.
Plâng și florile pe vale
Vărsând lacrimi de petale,
Că se duce vremea lor
Ca Toamna poeților…
Plâng poeții, plâng în hohot…
La al vremurilor tropot
Ei nu pot trăi sub clopot
Și varsă lacrimi în ropot…
Dar aceste lacrimi grele
Pot ajunge printre stele…
Și-atinse de Duhul Sfânt
Devin stihuri, devin cânt,
Sau zâmbete pe Pământ…
Lumea pe dos
(Azi)
Azi anapoda sunt toate,
Astăzi lumea e pe dos,
Virtuțile sunt „păcate”
Și „urâtul” e frumos.
Adevărul e „minciună”,
Iar minciuna, „adevăr”.
Și stârnești numai furtună
Când nu iei totu-n răspăr.
Azi prostituata-i „sfântă”,
Iar bețivul, un „martir”.
Astăzi ghimpele „încântă”
Pe un fir de trandafir,
Nu floarea catifelată
Cu parfumul ei subtil…
Azi nu știe dacă-i fată
Sau băiat vreun copil…
Pruncii pe certificate
Nu au mame, nu au tați,
Dar au (ce enormitate!)
Doi părinți numerotați.
Azi în fel de fel de locuri
Vezi bărboși cu minijup,
Cu mărgele și pe tocuri
Cum mișcă lasciv din trup.
Astăzi multă lume strigă:
̶ Genul este perimat!
Iar concurs de Miss câștigă
„Una” care-a fost(?) bărbat!
Și-n lumea aceasta strâmbă,
Când toate-s cu josu-n sus
Și-ntre ele se tot schimbă,
Nu mai are loc Iisus…
Iar în vremea asta-n care
Se ignoră Dumnezeu,
Mulți se-nchină cu ardoare
Unui drapel curcubeu!
Azi familia normală
Este ceva desuet…
Și Istoria, din Școală,
Se scoate încet, încet,
Căci ținuți în ignoranță,
Le va fi mult mai ușor
Să-i hrănească cu speranță
Doar pe cei din viitor!
Ce-a fost normal de milenii,
Pare-a fi azi anormal…
Oare-n două, trei decenii
Vom mai regăsi vreun mal?!
Dar și dacă-s astăzi toate
Anapoda și pe dos,
Jertfa lui Christ nu se poate
Să fi fost chiar de prisos!!!
- V.
Sunt „tânăr” poet din veac post-decembrist
Și gata sunt mereu, fără zăbavă,
Să beau, precum Socrate, din otravă,
Sau să mă doară cuiele lui Christ…
În oase simt cum le zâmbeau martirii
Călăilor lor plini de necredință,
De ignoranță și de neputință
De-a înțelege căile Iubirii…
Prin vene-mi curge sânge de romantic ̶
Mă mai revolt, dar cânt mai mult Iubirea…
În gând vreau să cuprind Nemărginirea
Din Univers sau dintr-un număr cuantic…
Doresc să mă hrănesc cu Armonia ̶
Și-o caut și-n cetate, și în visuri,
Și printre galaxii, și în abisuri…
Iar marea mea iubire-i Poezia,
Cu care-ncerc să nu fac compromisuri!
- S.
Dacă nu reușesc întotdeauna,
Iertați-mă, am limitele mele!
(Vouă mă adresez, frumoase stele,
Dar și Măriei Tale, Doamnă Luna.
