”SIMFONIA” DE LA METOPA

Mai este luna în care, de obicei, artista MARA DIACONU își premiază admiratorii cu o expoziție nouă. Îi premiază pe ei, pentru sensibilitate și fidelitate. Se premiază pe ea însăși, pentru că reușește să rămână, în continuare, aproape de cele vii, năvalnice, simple și prețioase deopotrivă, cum sunt apa și focul. Să nu uităm că mai este și luna în care artista a venit în lumea aceasta. Poate că și de aici i se trage nevoia de a fi tot timpul în conexiune cu elementele primordiale, cu structurile vegetale, cu fluidele planetare. În mai, primenirea atinge apogeul, ce era de curățat s-a curățat deja, ce urma să se statornicească în fire s-a statornicit.

”Simfonia” de la Galeria Metopa  – pictură și grafică, deschisă în intervalul 23 mai-15 iunie – ne-o dăruiește pe Mara Diaconu în forma sau în expresia ei cea mai subtilă. Este știut că vremea nu-l înțelepțește decât pe cel deschis către înțelepțire și că, oricât ai încerca să atragi atenția asupra ta, ca om și ca artist, dacă raportul lumină-umbră, din care ești alcătuit, n-a suferit nicio schimbare, nici pe pânzele tale ochii celuilalt nu vor vedea altceva.

În cazul Marei Diaconu, taina înțelepțirii a rodit. Lucrările din expoziție, toate noi, sunt grupate în jurul temelor ei predilecte. Numai că acum artista, cu voie sau ascultând de un instinct superior, a trasat câteva linii temporale. Expoziția de la Metopa este, cu alte cuvinte, una a dimensiunilor emoționale, în strânsă legătură cu perioade din viață, pline de conținut. Nu privești o lucrare, două, trei, ci intri în trecutul, în prezentul și în viitorul liniar al artistei, trăiești tot ce a trăit ea, tot ce simte, tot ce gândește, tot ce speră.

Pe linia temporală a familiei, faci cunoștință cu soțul pierdut, ale cărui trăsături curg dinspre blândețe către încremenirea în efigie. Este singur, dar sunt și împreună. În lumea lor, nu se vorbește. În lumea lor, se ascultă, cuvintele sunt pentru ceilalți. Pe aceeași linie temporală, o cunoaștem pe nepoata artistei. Chiar dacă ea vine din viitor, chiar dacă nu a învățat încă ascultarea, simte că aparține unei emoții mai mari, mai complexe, pe care o va desluși mai târziu. Și facem cunoștință, în același registru, și cu Mara Diaconu – singură, privindu-se în oglindă, în poziția consacrată de ascultare. Să fie vorba despre simfonia secretă a comuniunii? Sau a aducerilor aminte, oglinzi în oglinzi, mereu altfel, mereu reinterpretate?

Pe o altă linie temporală, sunt plasate structurile florale – exuberante, carnale, ispititoare. Ajungi, privindu-le, să-și dorești să fii și tu floare, ca să te vadă Mara Diaconu și să te facă nemuritor sau nemuritoare.

Linia temporală a peisajului de la Godeni, curtea, gardul, casa, verdele dens sunt o altă emoție. Probabil că aici, în acest prezent-memorie, sunt stocate amintirile cele mai delicate, pe care le vizitează cu grijă, cu tandrețe. Ele nu o mai dor, dar s-ar putea ca ea să le îndurereze pe ele.

Și ar mai fi o linie temporală, ca o fereastră deschisă din neatenție. Prin ea, pătrunde jocul umbrei de care pomeneam la început și căruia i se potrivesc versurile eminesciene – Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc/ Asemene uitării celei oarbe.

”Simfonia 2022” a artistei Mara Diaconu trăiește și te invită și pe tine să faci la fel. Or invitația aceasta valorează mai mult decât o mie de complimente, de bătăi pe umăr, chiar de confesiuni.

Prof. LIVIU MARTIN