Oameni cari au fost… în cultura argeşeană

Nea’ Mărin

La 10 iulie 1929, se năştea în comuna Ulieşti, judeţul Dâmboviţa, Marin Ioniţă, cel care urma să devină, peste ani, scriitor şi activist cultural în mai multe zone ale ţării. Dar nicăieri o perioadă atât de lungă şi cu rezultate atât de evidente ca în Piteşti, oraş al cărui cetăţean de onoare a şi fost declarat. Aşadar,  luna trecută ar fi împlinit 92 de ani, dar n-a fost să fie, existenţa sa pământească s-a oprit în mai 2018, la 88 de ani (la dublu infinit, cum s-a spus la ceremonia de omagiere), adică acum mai bine de 3 ani. Pentru că a fost una dintre figurile un numai foarte simpatice ale mediului cultural piteştean, ci şi foarte tenace în atingerea ţintelor pe care şi le propusese, încerc să-l aduc în memoria cititorilor aşa cum l-am cunoscut, prin secvenţe mai mult anecdotice.

Scriitorul Marin Ioniţă, pentru mine doar Nea’ Mărin, de când am fost colegi pe la Cotidianul Argeşul şi la Revista Argeş, este cel care m-a înnobilat cu titulatura de “om de cultură”. Ce-i drept, a făcut-o într-un context negativ, acuzându-mă că, deşi eram redactor la câteva publicaţii piteştene şi colaborator la unele naţionale, n-am făcut niciun efort pentru a-i semnala o piesă de teatru, “compusă” acum vreo 15 ani. Şi, deşi “băteam festivalurile de teatru naţionale”, n-am sprijinit difuzarea ei în mediul teatral. Ceea ce nu era deloc adevărat, o oferisem pe unde cunoşteam directori, regizori sau actori cu influenţă: la Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Ploieşti, Sibiu, Arad, Braşov, Buzău. Oamenii au primit textul, m-au asigurat că-l vor citi… şi aşa a rămas… Supărat pe lipsa de receptare a propunerii sale, a scris într-o foiţă locală, în care ţinea o pagină culturală săptămânală (deşi foiţa n-avea nimic în comun nici cu cultura, nici cu decenţa), un text în care aproape că îi acuza de complot faţă de piesa lui pe un poet pe care n-o să-l numesc (am şi eu idiosincraziile mele) şi pe “omul de cultură Cristian Constantin”. Şi uite-aşa nea’ Mărin m-a promovat “om de cultură”. Şi dacă m-am procopsit cu porecla asta, ce mare lucru?! Dacă n-ai o calitate distinctă, o ocupaţie certă 100% (până atunci eu fusesem când colaborator la Radio România Cultural, când traducător şi publicist pe la reviste din ţară), poţi să ajungi peste noapte om de cultură.

Revenind la piesa lui nea’ Mărin, realitatea este că dincolo de titlul cam bombastic (parcă ceva cam aşa: “Doi dinozauri pe trecerea de pietoni”, dacă bine-mi amintesc, avea el ceva cu dinozaurii), piesa nu avea ritm, era o construcţie mai mult epică, avea ceva monologuri (a fost o performanţă pentru Teatrul Al. Davila că Matei Varodi a scos “ceva de jucat” pe scenă din Morişca). Ȋn contextul “turneului de promovare a piesei lui nea’ Mărin”, eram la Arad şi l-am rugat pe Ovidiu Cornea, care fusese 20 de ani director al Teatrului Clasic “Ion Slavici” şi pe atunci era directorul “Festivalului de Teatru Clasic”, să se uite pe piesă, eventual s-o dea unui regizor. Deja încercasem, fără succes, şi cu regizorul Laurian Oniga, care fusese la Piteşti, iar atunci, prin 2007-2008, cred că era la Arad. După vreo zece zile, aflându-mă la barul teatrului, la o cafea şi “un rom de la fratele Castro”, l-am întrebat pe Ovidiu Cornea dacă s-a uitat pe text şi ce părere are. S-a uitat cam cruciş la mine şi am avut următorul dialog:

“Ai văzut ce scrie pe teatrul nostru, nu?

-Sigur c-am văzut”

-Ei, şi scrie Teatrul Clasic?

-Păi scrie!

-Ei şi, nen’tu Mărin ăsta e clasic?

-Ce-i drept, deocamdată nu prea e…

-Păi vezi! Uite, când nen’tu Mărin ăsta o să fie clasic, atunci poţi să-mi ceri să-i punem piesa!”

Nu ştiu dacă nea’Mărin a fost primit în rândurile clasicilor (numa’ domnu’ Manolescu poate şti…), dar oricum sunt slabe şanse să vedem piesa cu dinozauri la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad.

Un merit în opera lui Marin Ioniţă pot să spun că am: l-am îndemnat, ba chiar l-am obligat să scrie “Kiseleff 10. Fabrica de scriitori”. S-a întâmplat cam aşa: ne întâlneam la redacţia revistei Argeş (la a cărei reînfiinţare a avut o contribuţie decisivă!), să discutăm cuprinsul următorului număr şi, în pauzele dintre discuţii, nea’ Mărin îşi aducea aminte episoade din perioada petrecută la “Şcoala de Literatură şi Critică Literară Mihai Eminescu”. Erau amintiri cu parfum de epocă şi absolut savuroase. Ȋn plus, amintirile erau populate de personaje care au devenit cunoscute, unele chiar vedete în lumea culturală naţională. Aşa că, după câteva astfel de “pauze de amintiri”, l-am luat scurt:

“-Ce naiba, nea Mărine, scrii fel de fel de prostioare şi nu publici amintirile astea?

-Păi tu ai impresia că ar interesa pe cineva, crezi că ar citi lumea aşa ceva?

-Mai mult decât impresia! Ȋn mod sigur ar fi citite cu mai mare interes decât chestiile astea cu dinozauri şi lupi!” Şi aşa l-am convins şi a început să publice în foileton, în revista Argeş, amintirile care, mai apoi, au intrat într-o carte, care chiar a avut succes!

Să adăugăm că nea’ Mărin, la tinereţe, a frecventat “Şcoala de Literatură şi Critică Literară Mihai Eminescu” din Bucureşti şi a fost exmatriculat după 2 ani (din motive neprecizate), fără dreptul de a lucra în domeniu. Aşa că s-a descurcat cum a putut, cum l-a lăsat sistemul. Dar să-i dăm cuvântul:

“La Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, nu am fost un student strălucit. Profesiile mele, multe şi mărunte: agent agricol comunal, lucrător în fermă, ofiţer, învăţător, profesor de şcoală elementară şi de liceu, mai târziu în învăţământul superior, la Universitatea de Stat din Piteşti, director de cămin cultural, de club muncitoresc, de bibliotecă raională, ziarist, realizator de emisiuni tv. Locuri de muncă: Gherăseni, judeţul Buzău, Hanul lui Pală, Croitori, Miuleşti, Mătăsaru, Găești, în judeţul Dâmboviţa, Berindeşti, Corbeni, Piteşti, în judeţul Argeş, Oradea, Timişoara, Ploieşti, Bucureşti. În aprecierea mea, am fost un profesor de mare succes, un ziarist bun şi un scriitor cu operă modestă… Să nu uit, m-am născut la 10 iulie 1929, în comuna Ulieşti, judeţul Dâmboviţa. Şi dacă am rămas necunoscut în ţară, în schimb sunt autorul cu cele mai multe cărţi din satul meu, din întreaga sa istorie…” Păi ce-i de colea, nea Mărine? Unde ai ajuns acum cred că ai altă perspectivă, trimite-ne un semn de aprobare. Şi ne pune o vorbă bună pentru când om ajunge şi noi pe cele coclauri.”

CRISTIAN SABĂU