POEZIA LIRICĂ ÎN MUSCEL
Doi păcătoși, cu cazier impunător, au comis de curând o infracțiune de toată frumusețea…
Am ales să încep așa, pentru că știrea care te izbește drept în piept, care te șochează, care-ți transfeă tot răul lumii ca pe o datorie cu scadența fermă, este astăzi regulă și regină. Informația cuminte, serioasă, curată nu are căutare, nu are priză, nu mai valorează mare lucru, tocmai fiindcă nu te controlează, nu te ține rob, ci te eliberează, te ajută să discerni în deplină cunoștință de cauză.
Păcătoșii cu pricina sunt doi stimabili scriitori, membri ai Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor din România, doamna MARIA CHIRTOACĂ și domnul LIVIU MĂȚĂOANU. Infracțiunea lor este bună de pus la rana timpului – o antologie de 400 de pagini, dedicată poeților musceleni, prima antologie care se ocupă de această zonă binecuvântată de Dumnezeu. Lucrarea nu își propune să stabilească ierarhii, nu-i urcă pe unii pe podium, nu-i îndepărtează pe alții de scenă, ci adună bucurie, suferință, patimă, amintire, tot ceea ce, în formule consacrate sau foarte recente, înseamnă poezie.
Antologia are șase capitole: Autori consacrați și membri ai Uniunii Scriitorilor din România; Autori prezenți în cărți și reviste; Au mai visat pe aripile poeziei; Cenacluri literare; Alți membri ai Cenaclului ”Tudor Mușatescu” din Mățău; Condeie la început de drum. Aceste șase capitole sunt așezate anume sub medalionul intitulat Din lirica populară musceleană, capitol de lirică veche, așa cum sensibil îl numesc autorii. În acest capitol, orizontul emoției versului popular este transfigurat, dând la iveală, de sub așternutul anotimpurilor și de sub piatra mormintelor, o lume care nu s-a temut să existe, să sufere privind moartea în față, care a știut să le ia pe toate cum vin, intuind că fiecare are un rost și că se va duce când rostul i se va strica. Iată o astfel de probă de glăsuire eufonică, destul de des întâlnită în folcorul nostru, preluată din caietele învățătorului Ion Stoian-Mățău, culeasă în anul 1925 și oferită autorilor de prof. Cezar Neacșu: Uite, neica trece dealul,/ Că-i cunoaște țața calul,/ Calul negru-gălbior,/ Pintenog la un picior./ Gheorghiță, plesni-ți-ar calul,/ Să n-ai cu ce trece dealul,/ Să rămâi cu frâulețul/ Ca mine cu dorulețul,/ Să rămâi cu frâu-n mână/ Ca mine, pe drum nebună,/ Să rămâi numai cu șaua,/ Ca mine cu poteceaua./ Gheorghiță, bătu-te-ar Sfântu’,/ Ce te ții mare și mândru,/ Că la mine nu ți-e gându’?/ Păi gându’, de l-aș avea,/ Singură m-aș spânzura/ De craca salcâmului/ La marginea drumului,/ Toată lumea să se mire/ Ce focșor a fost pe mine…
De prisos să adaug, totuși o fac, faptul că Poezia lirică în Muscel este, prin ea însăși, un premiu, un trofeu. Săptămâna trecută, am sărbătorit Ziua Limbii Române. Cei care ne-am amintit de ea și care mai punem preț pe rolul ei identitar. Adică puțini, câțiva, visători sau exaltați, dacă te iei după eticheta ironică, afișată în anexa la problemele grave ale țării. Tocmai de aceea, asemenea antologii sunt precum păsările ciripitoare în copacul bătrân al neamului. După tăcerea asurzitoare din ultimii ani, când am stat închiși în case, cu ochii în televizor și cu sufletul chinuit de demoni reali sau imaginari, intoxicați acum, inclusiv sonor, până la pierderea minților, de știri despre cataclisme, razboaie, mafioți, crime, violuri, sex fluid, copii drogați, părinți neputincioși, ciripitul acestei antologii pare din altă lume. O lume care, astăzi, nu mai este a noastră. Care poate că nici nu a fost vreodată, doar ni s-a părut. Îndoiala aceasta este, de altminteri, cel mai greu de suportat. Exiști cu adevărat, ai existat, în ce măsură? Ai aparținut unui spațiu, unui timp, unei spiritualități, cine, ce te mai definește acum?
Prin urmare, ceea ce au reușit să facă autorii Poeziei lirice în Muscel este de aplaudat la scenă deschisă. Dincolo de poezie, de memoria culturală bine păstrată, doamna Maria Chirtoacă și domnul Liviu Mățăoanu ne restituie certitudinea trecutului esențial – trecutul din istorie, din sânge, din ADN.
LIVIU MARTIN
