”EU SUNT PREOCUPĂRILE, ANOTIMPURILE, NELINIȘTILE MELE LA UN LOC”

Artist vizual complex – competențele sale cuprind frumos, cum cuprinzi cu palmele, scenografia, pictura, designul interior, grafica publicitară, fotografia – CRISTINA CIUCU este unul dintre cei  mai corecți și mai sinceri oameni pe care-i cunosc. Alegerile făcute în viață sunt suma adevărurilor pe care le-a acceptat, le-a trăit, le-a mărturisit, chiar dacă de multe ori au durut-o. Nu poate să fie altfel.

Lângă soțul ei, regizorul Bogdan Cioabă, și lângă fetele lor, Ilinca și Ruxandra, știe că o poate lua oricând de la capăt. Au emigrat în Canada, au învățat acolo lecțiile care le erau destinate și s-au întors la Teatrul ”Al. Davila”. Vede viitorul cu ajutorul celui de-al șaselea simț, care funcționează impecabil în cazul ei. Cristina nu este vanitoasă. Cristina este ferm  convinsă că o mână bună și inteligentă ne conduce propriile mâini, așa cum mâinile noastre sprijină un copil mic. De altfel, atenția aceasta a ei, îndreptată către interior, care seamănă așa de bine cu smerenia, se simte atât în spectacolele a căror scenografie o semnează, cât și în relațiile de fiecare zi. Cristina Ciucu e un fel de artist-farmacie. În preajma ei, și nervii zdruncinați, și regretele vechi se liniștesc.

DENISA POPESCU

 Ai reînceput să lucrezi?

Nu am încetat să lucrez. Nu aș avea cum. Datorită meseriilor mele – de artist vizual, scenograf, profesor, fondator al unui atelier privat de artă și, nu în ultimul rând, de mamă (pe care o consider ca fiind cea mai importantă și mai serioasă), am tot timpul de lucru.

Nu am fost niciodată constrânsă de cineva sau de un program care să mă condiționeze să lucrez într-un interval orar precis. Toate ”meseriile” mele se confundă cu ceea ce sunt și fac parte din viața mea. La toate proiectele întreprinse, de creație, de profesorat, de gătit etc., lucrez fără să țin seama de strictețea unui program. Asta nu înseamnă că nu sunt și eu constrânsă de cele 24 de ore ale unei zile și că nu am o agendă.  Jonglez prin viață cu toate aceste proiecte și îndatoriri, acordându-le timpi din timpul meu, pentru a le duce la bun sfârșit. Îmi organizez cum pot de bine programul, pot lucra începând de la 4.00 dimineață până în noapte, târziu.

Efortul și timpii pe care-i ofer unui proiect, fie că este vorba despre realizarea unei scenografii, a unei expoziții de artă sau despre îndrumarea unui elev etc., nu se pot contabiliza. Atât proiectele artistice, cât și profesoratul de artă creează neliniști pe care le duc mereu cu mine, în visele din noapte. Și atunci cum aș putea  contabiliza ?

Nu am făcut nimic până acum din obligație sau pentru a fi pontată la locul de muncă. Marea mea bucurie este că, în toate aceste meserii, nu am simțit niciodată prezența șefului, care să-mi dea sarcini și fișe pe care să le îndeplinesc mecanic și fără rost. Toate câte le-am realizat le-am făcut din multă pasiune, iar munca și perseverența nu au lipsit niciodată. Meseriile vocaționale sunt diferite de cele obișnuite. Sunt meserii care trec prin spirit, prin ființa și sensibilitatea umană. Artist fiind, am făcut și fac totul din convingere, ardere și credința că, prin artă, mai putem întreține frumusețea firavă a lumii în care trăim, mai putem găsi punți decente de comunicare.

În ce stare de spirit lucrezi?

Starea de spirit în care am lucrat în această perioadă a fost una destul de bulversantă,  stare pe care o am mai tot timpul aici, acasă. Toate informațiile care ne sunt livrate, felul în care ne sunt transmise, modul în care oamenii se comportă și vorbesc unii cu alții, zgomotul străzii, vibrația orașului în care locuiesc îmi produc o continuă stare de disconfort.

Perioada aceasta a mai adăugat alte situații bulversante la lista celor enunțate mai sus. De exemplu, noile metode de comunicare online la nivelul instituțiilor de învățământ, extrem de forțate și de greoaie, au dus mai degrabă la o lipsă acută de comunicare. Atunci când între receptor și emițător există un intermediar, în cazul de față ecranul plat, comunicarea este artificială și ne decuplează de la umanitatea din noi. Comunicarea benefică și organică, ce cuprinde transmiterea, receptarea, ascultarea, dialogul, dezbaterea, interogarea, mirarea etc., se realizează direct, de la om la om. Cuvintele capătă sens și devin lucrătoare datorită undelor invizibile ale spiritului și ale emoției cu care acestea sunt transmise de către profesor. Noua formă de comunicare virtuală este una hibridă, nefirească și artificială. Transmițătorul emite ceva și altceva primește receptorul. Iar receptorul, adică elevul sau studentul, este în cele mai multe cazuri unul vegetativ și numai cu îndelung efort îl faci să devină participativ, curios, aplicat și deschis la comunicare și învățare. Este o constatare dureroasă!

Alt exemplu: cu toate că trăim vremuri în care noile mijloace de comunicare online ne invadează și ne transformă viața, la nivelul instituțiilor statului schimbarea nu se poate produce în profunzime. Ne adaptăm cameleonic la noua formă de existență, dar sistemul, înțepenit în vechile formule, nu are capacitatea să scape de metodele de lucru învechite. Tehnologia se înnoiește în chip amețitor și cu toate astea, în instituții se înmulțesc rafturile cu tomuri de dosare, ce conțin formulare completate de mână, în care scriem și rescriem aceleași informații, la infinit. Noua formă de comunicare online a apărut pentru a ne înlesni munca, pentru a simplifica birocrația, pentru a câștiga timpul care a devenit atât de prețios. Trăiesc într-o țară artificial și parcă voit împotmolită.

Care sunt proiectele care au prioritate, care sunt cele cu bătaie lungă ?

Un proiect prioritar este finalizarea tezei de doctorat, căreia am reușit să-i aloc în acest timp o parte importantă a preocupărilor mele. Proiect drag mie, la care lucrez și care se află pe ultima sută de metri. Este o teză pentru care am citit și citesc mult și care are ca subiect de cercetare culoarea. Tema aleasă este o continuare firească a preocupărilor mele începute încă de pe băncile Facultății de Artă, ce au fost îmbogățite cu experiențele acumulate ca artist plastic, scenograf și profesor de arte vizuale. Pandemia mi-a oferit șansa, dacă pot zice așa, de a avea acces gratuit la cărțile, articolele, periodicele bibliotecilor englezești și franțuzești din mediul online, de unde am putut accesa materiale de cercetare de ultimă oră.

Realizarea scenografiei spectacolului Cabaretul Cuvintelor, de Matei Vișniec, se numără și ea printre proiectele prioritare. Acestui proiect m-am alăturat cu mare drag. A fost o bucurie să reîncep să lucrez, de data aceasta sub o nouă și îmbucurătoare conducere managerială, cu echipele artistică, tehnică și de producție ale Teatrului Alexandru Davila.

Alt proiect ar fi redeschiderea cursurilor particulare de artă, dar asta în condițiile permise de lege. Copiii mă tot sună și mă întreabă când se pot reîntoarce la atelier. Fiind și profesoară de arte vizuale, la Liceul ”Dinu Lipatti”, pe durata acestei perioade, efortul depus pentru susținerea performanței a fost unul extenuant. Îi felicit din toată inima pe elevii mei, pentru toată munca depusă la realizarea lucrărilor cerute. Pe acestea, le-am adunat într-o expoziție virtuală, pe care vă îndemn să o vedeți pe pagina de Facebook ”Arte Lipatti.” Și, datorită acestor lucrări, un alt proiect, pe care aș dori mult să-l realizez, ar fi o expoziție cu vânzare, într-un spațiu real. Acești copii talentați merită din plin susținere financiară, deoarece lucrările lor sunt excepționale.

Proiectele cu bătaie lungă sunt și ele câteva, nu le pot aminti, deoarece viața mi-a schimbat de multe ori macazul și m-a îndepărtat de la lucruri la care gândeam cu ardoare. Le țin în gândurile mele și sper să pot reveni la ele, să le pot realiza într-o bună zi.

De fapt, mai gândești ținând cont de timp, de anotimp, de lungimea și de vibrația lor ?

Sunt conectată la tot ce înseamnă natură. Nu m-am orientat și nici nu mă las ghidată după factorul timp, care-mi este atât de nepalpabil și abstract, ci după superbele și realele anotimpuri, cărora ființa mea le simte scurgerea. Cu fiecare schimbare a cadrului natural, spiritul meu găsește formele de reîncărcare.

Marea greutate, în această perioadă, a constat în adaptarea la spațiul închis. Statul în casă, în ”cavoul urban,” mi-a dat senzația de pasăre în colivie. Libertatea exterioară și conectarea cu natura mi-au lipsit semnificativ. Mă încarc spiritual din fiecare colțișor de natură, care să fie cât mai puțin transformat de factorul uman. O floare, un colț de iarbă, primii muguri, luna plină, cerul înstelat, zgomotele și vibrațiile naturii, toate aceste lucruri simple, pe care le descopăr odată cu ieșirea din zona artificial urbană, îmi dau forțe nebănuite și sunt vindecătoare pentru sufletul meu, zbuciumat de atâtea vibrații negative, resimțite din ce în ce mai mai acut, cu trecerea anilor.

Cum arată lumea ta acum ? Lumea din mintea și din sufletul tău?

Lumea mea, acum – ca și cea de dinainte – este o lume într-un perpetuum mobile. Pandemia m-a oprit de la anumite îndatoriri și activități în care eram prinsă ca într-un vârtej. Astfel că am putut, în sfârșit, să fac loc proiectelor în așteptare.

Lumea din mintea și din sufletul meu?… O întrebare complexă, la care a trebuit să găsesc tihna necesară pentru a răspunde. Dacă, înainte de această oprire într-un spațiu fizic închis, eram, după cum am mai spus, într-un du-te-vino interminabil, acum am câștigat timpii pe care-i pierdeam în aceste deplasări și întâlniri cu lumea exterioară, de multe ori distrugătoare de energie. Cumva, în noul spațiu claustrant, mi-am acordat timpul de a-mi da mie însămi întâlnire, de-a mă întâlni cu lumea din mintea și sufletul meu.            

Cu fiecare zi ce trece, viața mă pune în fața altor provocări, oferindu-mi noi surprize, unele plăcute, altele, din contră, neplăcute. Ceea ce am constatat de-a lungul ultimilor ani este faptul că cele neplăcute mă marchează semnificativ, pe o perioadă destul de îndelungată. Răul erodează mult mai mult sufletul meu, mă neliniștește profund, iar perioada aceasta a fost, într-un fel, vindecătoare. Am mai realizat că, pe cât de puternică sunt, pe atât de sensibilă și fragilă pot ajunge.

Cu toate că societatea românească m-a obișnuit să-mi pun multe scuturi de protecție, pentru a putea rezista atâtor energii rele, observ că ființa și sensibilitatea mea de femeie sunt, de multe ori, dur afectate. Caut și mă străduiesc să fiu mult mai atentă la lucrurile care îmi aduc liniște sufletească, mă vindecă și care fortifică energia bună și vindecătoare din mine.

Pentru a putea să-mi mențin energia și sănătatea trupească, am nevoie ca sufletul meu să fie cât mai senin și cât se poate de curat. Mă străduiesc să-mi fac curățenie în suflet și în minte, practicând o igienă care-mi este la îndemână.  Continui să fac lucruri cu care deja  m-am obișnuit și la care lucrez de ceva vreme. Nu mă uit niciodată la înfiorătorul televizor; evit cât de mult posibil vidul rețelelor de socializare; mă feresc, ocolesc și chiar elimin din existența mea, cât de mult posibil, oamenii nocivi care-mi fac rău și-mi aduc neliniști; mă înconjor de ființe dragi mie; citesc și recitesc autorii care mă inspiră și mă echilibrează emoțional. Pare o formă de egoism să mă preocupe starea mea de bine. Dar toate acestea le fac pentru ca femeia din mine, care este totodată și mamă, și soție, și artist, și profesor, să-și poată menține armonia și echilibrul. Iar dacă am constatat că de cele mai multe ori mintea mea mă minte, supapa de rezistență este sufletul meu, pe care-l hrănesc cu lucruri frumoase și profunde, pentru a putea, la rândul meu, să dăruiesc și să iubesc.

Nu-mi plac schimbările bruște, fără temei și temelie, sărirea etapelor, rotunjimile și gonflările umane. Nu-mi place zgomotul pentru nimic! Las deoparte logica minții mele întortocheate și labirintice, care mă răscolește și neliniștește, și încerc să mă las ghidată de instinctul meu feminin, căruia am început să-i dau din ce în ce mai multă ascultare. Cred, cu tărie, în unicitatea ființei umane și în nevoia ei de a dărui celorlalți, pentru a primi la rându-i. Iar unicitatea mea este dată de un cumul de factori ce sunt cuprinși în complexitățile emoțiilor și vibrațiilor primite și dăruite. Sunt ceea ce am trăit, trăiesc; ceea ce am citit, citesc; ceea ce am învățat, învăț; ceea ce am dăruit, dăruiesc. Sunt preocupările, anotimpurile, neliniștile mele la un loc.

Lumea de acasă ?

Conștientizez mai mult ceea ce știam de mai înainte, faptul că lumea de acasă face parte din cele mai importante lucruri pe care viața mi le-a făcut cadou. Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru familia pe care o am. Mă las ghidată în furtuna vieții de liniștea dată de cei dragi, de armonia cuibului familiei, de forța da a uita cele rele și de puterea de a ierta.

În această perioadă, am stat mai mult împreună. Am lucrat toți patru cu asiduitate, ne-am împărtășit grijile, ne-am consultat și am încercat să trecem peste noile și multele provocări cu zâmbetul pe buze. Marea bucurie constă în faptul că viețile noastre se împletesc armonios. Ne dorim să ne petrecem timpul împreună, să râdem, să dezbatem, să povestim, să ne împărtășim cunoștințele. Până și petrecerea tăcerilor împreună o simțim ca pe o binecuvântare. Toate acestea ne fac să fim împliniți, liniștiți și încrezători în zilele ce vor urma.

De 25 de ani, de când mă cunosc cu Bogdan, prezența unuia îi este benefică și necesară celuilalt. Am rămas nedespărțiți ca în primii ani ai relației noastre. Această puternică legătură se datorează atât iubirii pe care ne-am păstrat-o, cât și faptului că suntem racordați la aceleași valori, în care familia, cinstea, curățenia sufletească, demnitatea umană sunt temelie. Am devenit dependenți, în sensul bun, unul de altul. În plus, suntem strâns legați și prin prisma meseriilor noastre. Lumea teatrului și a artelor ne este o a doua casă. Am realizat numeroase proiecte artistice și culturale împreună. Ne-am sprijinit, ne-am încurajat, ne-am provocat. Uneori au mai sărit și scântei, deoarece procesul creației cuprinde multe neliniști și incertitudini. Și în toate acestea ne-am oferit o mare libertate de exprimare, de căutare proprie, fiind încredințați de capacitățile creative ale fiecăruia.

Lumea de la teatru ?

”Perioada Covid” a adus o schimbare în bine la nivelul conducerii manageriale a teatrului în care lucrez și creez. Lucrurile au început să se așeze pe un făgaș normal. Angajații Teatrului Al. Davila au trecut, în ultimii trei ani de zile, printr-o perioadă de coșmar. Stau mărturie numeroasele articole de presă și zecile de sesizări făcute autorităților statului. Mai stau mărturie și nenumăratele umilințe și întâmplări urâte care nu au fost nicăieri consemnate, dar pe care le-am trăit direct sau indirect cu toții, angajați sau colaboratori. Aceste mărturii nescrise s-au transformat în povești care încă ne bântuie sufletul și mintea. Și câte povești nu am auzit în ultimul timp, la telefon sau printr-un colț umbrit al teatrului, povești relatate cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurândă de emoție și teamă. Mare va fi truda, ca să ne putem vindeca, la nivel colectiv, de toate fricile, spaimele și nedreptățile cuprinse de sufletele noastre.

După o scurtă perioadă, în care m-am îndepărtat de teatru, păstrând o tăcere îndurerată, am decis să-mi spun și eu povestea. Parte din ea am făcut-o cunoscută publicului larg, parte am lăsat-o nespusă și sper să o dau cât mai repede uitării. Prin prisma meseriei mele de scenograf, am posibilitatea să lucrez cu toate departamentele teatrului, astfel încât, în acești ani, am fost părtașă la nenumărate scene care, de multe ori, nu credeam că pot fi adevărate. Am considerat că este o datorie să vorbesc, o datorie sufletească față de toți colegii mei, mai ales de cei așa-ziși nesemnificativi, truditorii nevăzuți din spatele scenei, care sunt indispensabili unui teatru de calibrul teatrului nostru. Numai cu ajutorul acestor profesioniști creațiile originale ale scenografului, care sunt inițial sub formă de schiță, pot deveni realitate. Și ca o paranteză, teatrului nostru, în acești ani, i-au fost extrem de mult slăbite atelierele, prin plecarea forțată sau ieșirea la pensie a specialiștilor, fără a mai fi angajați alții în locul lor. Avem ateliere pe cale de dispariție, care nu mai pot funcționa din cauza lipsei oamenilor. Amintesc doar atelierele de tapițerie și cel de machiaj și perucherie. Suntem o instituție cu multe probleme, acumulate de-a lungul multor ani, care are trupul amputat.

De curând, am putut să mă reîntorc în teatru, să-mi reîntâlnesc colegii rămași, să ne intersectăm privirile ce cuprind sclipiri de speranță. Mi-am regăsit colegii, care mai deunăzi erau înfricoșați și bântuiți, surâzând.

Revin în această a doua casă, a ultimilor 20 de ani, cu liniștea și cu speranța că ne putem vindeca împreună, că vom putea să continuăm în spiritul bun al teatrului, în care cred cu ardoare. Spiritul teatrului nostru, care a trecut prin îndelungi suferințe și nedreptăți,  este acum în perioada de convalescență. Sper să reușim să-l facem bine împreună. Dar, pentru asta, este absolut necesar să ne respectăm unii pe alții, să ne împuternicim cu încredere și să ne facem treaba cu profesionalism, și doar pe aceea pentru care am fost instruiți și educați. Îmi doresc ca toate pe care le-am îndurat să se transforme într-o lecție din care să învățăm să spunem NU, cu eleganță și rafinament, încă de la prima nedreptate; să învățăm să nu ne fie frică de nimeni și de nimic; să învățăm să ne pese de cel căzut și umilit, să învățăm să nu fim martori tăcuți ai răului de lângă noi, pe care să-l credităm prin tăcerea noastră. Trebuie să conștientizăm că fiecare dintre noi este o verigă a acestui tot, iar teatru de calitate nu poate fi făcut decât într-o echipă profesionistă și sănătoasă emoțional, mental și spiritual.

Lumea copiilor de la ReCreativ ?

Lumea copiilor de la ReCreativ este parte a sufletului meu, ce cuprinde o poveste pe care încerc  să o relatez cât mai succint cu putință.

Este o lume pe care am construit-o în ultimii cinci ani, cu multă pasiune, perseverență și cu un dram de nebunie. Am pornit cu încrederea că poate și în Pitești este nevoie de predarea unor cursuri de artă de calitate. Și… a fost nevoie! Am reușit, bineînțeles sprijinită și de data aceasta de Bogdan, să fac primul atelier de artă particular, într-o urbe ca a noastră, în care arta greu își găsește locul.

Încă de atunci, am fost încredințată că a apropia un public cât mai larg de studiul și de cunoașterea artelor vizuale de calitate poate aduce plusvaloare comunității din care cu toții facem parte. Prin intermediul cursurilor, tinerii atrași și iubitori de frumos sunt inițiați atât în tehnicile de realizare a unei lucrări de artă, cât și în tainele ascunse în universul infinit al artelor vizuale. În spațiul intim al atelierului de artă, cursanții, cu vârste cuprinse între 6 și 18 ani, au făcut cunoștință cu arta autentică, dezvoltându-și abilitățile și gustul pentru actul artistic, elevat și rafinat.

De-a lungul anilor de profesorat artistic, am constatat că, pe lângă dezvoltarea și perfecționarea abilităților tehnice, învățăceii devin conștienți și de forțele, calitățile și bogățiile personale. Simplul fapt de a acorda timp miracolului creației le permite să se descopere, să se autocunoască și autodepășească. Explorarea artistică le permite să-și cunoască propriile bogății interioare. Acestea le devin scut de rezistență, într-o lume mecanică și artificial tehnologizată, în care atributele umane precum sensibilitatea, rafinamentul, armonia, sublimul, harul sau creativitatea sunt date din ce în ce mai mult  uitării, îngropate fiind în bezna ignoranței.

În tot acest interval de timp, prin numeroasele ore petrecute alături de elevi, în atelier, dar și datorită întâlnirilor cu publicul iubitor de frumos, la  expozițiile de artă , mi-am dorit să redefinesc prezența actului artistic în comunitate. Sper să fi și reușit!

Le mulțumesc tuturor oamenilor luminoși, prieteni ai artelor, care de-a lungul acestei perioade au avut încredere în mine, au călcat pragul atelierului cu mintea și inima deschisă, și-au onorat cu prezența evenimentele prilejuite de vernisajele de artă! Felicitări tuturor copiilor pentru perseverență și performanțe! Îi aștept cu inima deschisă să ne revedem!

Cum vezi spectacolul de teatru sub cerul liber? Din perspectiva scenografului care îl  gândește între pereți, acoperit, respectând intimitatea comuniunii dintre public și scenă? Dar și din perspectiva celui care vine să vadă o piesă bună și care are, în continuare, așteptări?

Spectacolul în aer liber nu este nicidecum o formă nouă de exprimare teatrală. Avem consemnări despre existența lui încă din antichitatea grecească sau știm faptul că teatrul italian al secolului al XVI-lea, cu binecunoscuta Commedia dell’arte, își desfășura micile producții teatrale în aer liber, acolo unde se aduna un public curios, în târguri, iarmaroace sau bâlciuri. Lumea de astăzi este familiarizată cu acest tip de teatru datorită atâtor festivaluri de gen. Spectacolele din interior și cele din exterior sunt două forme de exprimare artistică înrudite, ce nu se elimină una pe cealaltă. Ambele pot fi foarte spectaculoase și performante. Am avut parte, în experiența mea de scenograf, să lucrez la acest gen de spectacol. Îmi amintesc de unul realizat cu câțiva ani în urmă, la Montreal, care avea ca spațiu de joc o veche moară de vânt, monument istoric, foarte bine conservată. Această moară, cât și spațiul din jurul ei, au fost adăugate organic în dinamica scenografică a reprezentării în aer liber.

Cele câteva diferențe dintre cele două forme de teatru constau în faptul că spectacolul realizat în incinta unui teatru dispune de avantajele unui buget mai mare, de logistica și de resursele tehnice pe care spectacolul stradal nu le deține, dar le poate compensa prin alte forme de exprimare. Spectacolul de teatru stradal înseamnă, în linii mari, spațiul inedit, improvizația, simplificarea decorului, interconectarea cu publicul la un nivel mai crud, mai direct. Teatrul clasic, din interiorul unei incinte, este în cele mai multe cazuri un teatru de repertoriu, care abordează, de obicei, textele consacrate ale marii dramaturgii și care dispune de aparatura tehnică, datorită  căreia se pot face mai multe schimbări de decoruri, lumini, secvențe etc.

Ca scenograf, mă pot exprima în ambele forme de teatru, folosindu-mă de aceeași forță creatoare și ținând cont de mijloacele tehnice specifice fiecărui gen în parte. Ambele forme de exprimare teatrală sunt extrem de binevenite într-o comunitate. Rolul lor este de a îmbogăți și diversifica paleta cultural-artistică a acesteia.

Am asistat la multe spectacole în aer liber și îmi aduc aminte de unul al marii companii Cirque du soleil, care, de obicei, are spectacole în interior, realizate cu multă tehnică și inginerie de scenă. Acesta, în aer liber, s-a desfășurat la festivitățile orașului Quebec, într-un spațiu improvizat sub bretelele intersecțiilor mai multor autostrăzi. A fost un performence inedit și spectaculos. 

Ce fac fetele tale ?       

Fetele mele, mai bine zis ale noastre, Ilinca și Ruxandra, și-au văzut, cum era și firesc, de școală, adaptându-se noilor metode de predare–învățare din mediul virtual, o perioadă deloc ușoară. Pentru Ilinca, fata noastră cea mare, care are 19 ani și care-și urmează studiile în Canada, la Montreal, dificultatea a constat și în faptul că izolarea a petrecut-o de una singură. Presiunea, pentru ea, a fost destul de mare, deoarece nu-și putea permite să piardă performanța academică dobândită în cei doi ani de studii, datorită căreia își putea depune dosarul la facultățile de prestigiu din Canada. Sistemul canadian de învățământ nu este prevăzut cu binecunoscuta și demult împământenita ”îngăduință” a profesorului, ca în România. Acolo, în Canada, randamentul și performanța au fost cu strictețe respectate, neținându-se deloc cont de noile condiții de lucru. Notarea a continuat să fie drastic făcută, după aceleași criterii foarte bine și clar enunțate încă de la început.

Viața lor este strâns legată de viața noastră. Suntem o familie unită. În această perioadă de despărțire fizică de Ilinca, nu a existat zi în care să nu fi stat împreună în conferințe video. Astfel că, zilele noastre din România, destul de încărcate, se prelungeau în ziua canadiană. Ora 23.00 de la noi devenea aproape în fiecare noapte ora 16.00 de la ea. Am făcut din noapte zi, am câștigat ore și am trăit mai intens.

 Fetelor li se pare că viața continuă de unde a rămas sau simt nevoia să deschidă capitole noi?

Este firesc pentru ele ca viața să continue, iar la vârsta lor este normal să li se deschidă capitole noi. Ilinca și-a finalizat studiile la Marianopolis, un colegiu de prestigiu din Montreal, iar capitolul nou pe care îl va deschide este continuarea studiilor la Facultatea de Științe Neurologice din cadrul Universității McGill. Este o mare împlinire a ei. Datorită efortului constant, depus în ultimii doi ani, a reușit să fie admisă la această facultate, unde concurența a fost foarte mare. Ruxandra, fata cea mică, care are 17 ani, a terminat clasa a XI-a la Colegiul Național ”I.C. Brătianu,” profilul matematică-informatică bilingv. Viața îi deschide și ei un nou capitol. Calcă pe urmele surorii sale. După un proces dificil de selecție, a fost acceptată la același colegiu de limbă engleză, unde tocmai a terminat Ilinca. Prin urmare, și ea își va continua studiile, începând cu anul școlar următor, în Canada. Realizările și împlinirile lor sunt, cum este și firesc, realizările și împlinirile noastre!

Bucuria este că vor sta împreună în Montreal, iar Ilinca o va avea lângă ea pe sora ei, care-i este atât de dragă și care-i este și cea mai bună prietenă. Tristețea va fi că, de data aceasta, noi, cei patru, vom fi împărțiți în două. Fetele vor locui în Montreal, iar noi vom rămâne în Pitești. Și, pentru că ne asumăm împreună toate deciziile luate, vom reuși să transformăm, ca și până acum, tristețea în bucurie și împlinire. Astfel că timpul lui Bogdan și al meu se va dubla. Vom trăi într-un an cât alții în trei!

Dacă ți s-ar mai da acum o viață, dacă ai avea certitudinea ei, ce-ai face cu ea, ce-ai face cu/din tine ?

Sunt înzestrată cu un spirit liber, neconstrâns de formule prestabilite, și nu pot să nu constat că în viața mea accidentul și întâmplarea au avut rolul lor de jucat. Și dacă, în tinerețe, incertitudinile îmi dădeau neliniști, mă angoasau, mă împovărau inutil, astăzi am făcut din ele aliați. Incertitudinile fac parte din arsenalul meu, cu care pot să improvizez, să experimentez, să caut și să găsesc soluții inedite, să mă minunez de clipele trăite. Pe scurt, să rămân vie. Ce extraordinare și dătătoare de creativitate pot fi incertitudinile din fața unei pânze goale!

A avea certitudinea unei vieți viitoare ar însemna să mă lipsesc de toate cele menționate mai sus care, însumate, dau culoare vieții mele. E ca și cum cineva mi-ar pune toată viața într-un tabel Excel și mi-ar oferi-o într-un dosar. Pare un coșmar! Pot afirma cu tărie că nu-mi plac certitudinile. Prin urmare, nu sunt capabilă să-mi imaginez cu certitudine o altă viață.

Certitudinile ” palpabile” aparțin doar trecutului meu, sunt anii pe care i-am străbătut până în acest moment, este clipa pe care o trăiesc, este acest prezent trecător. Aceste certitudini sunt integrate organic în viața mea, sunt roadele realizărilor și ale nerealizărilor mele de până acum.