O FILOSOFIE A ADOLESCENȚEI
În Cuvântul înainte la recenta sa carte, Impudoare. Despre “eu” va fi vorba (Ed. Humanitas, București, 2021), Gabriel Liiceanu spune că a fost construită “cu pietre scoase din clădiri vechi”, adică din fragmente publicate în cărți anterioare. Ea îi apare totuși ca nouă, fiindcă recitindu-și cărțile, anumite fragmente ce păreau stinghere acolo l-au surprins ca și cum ar fi fost scrise de altcineva. Apoi, așezate împreună în contextul noii cărți, capătă o altă viață, mărindu-și potențialul expresiv. Citim deci o antologie de autor cu texte grupate pe câteva teme obținute, cum o sugerează subtitlul, prin explorarea eului propriu, ce se dovedește suficient de vast pentru a conține o întreagă lume. Sondându-și sufletul și prezentându-ne rezultatele – acesta este unul dintre sensurile impudorii – autorul dorește să ne facă părtași la descoperiri din sinele său, ce ne vor ajuta să ni-l descoperim pe al nostru. Urmându-l pe Montaigne împotriva lui Pascal, el este convins că pătruderea în profunzimile eului propriu atinge stratul comun care ne unește pe toți, mai presus de diferențele de suprafață. “Nu de ego-ism ca adulare de sine este vorba, atunci când te dezvălui, mărturisește, ci de depășirea egoismului făcută dinăuntrul egoismului chiar”. Impudoarea nu conduce deci la dezvăluirea a cine știe ce secrete personale, ci scoate la lumină “forma întreagă a condiției umane”, cu măreția și mizeriile sale. Fragmentele sunt grupate pe câteva teme, care dau titlurile capitolelor: necunoscutul din noi, iubirea, prietenia, prostia, cuvintele, gândirea, scrisul, bătrânețea, moartea. Din punctul meu de vedere, ele se pot subsuma, la rândul lor, problemei relației cu celălalt.
Pentru Gabriel Liiceanu, este o axiomă că întâlnirea cu tine însuți este condiția fundamentală pentru a-l întâlni pe celălalt, care are mai multe chipuri. Este necunoscutul din noi (probabil inconștientul colectiv jungian), care i se dezvăluie cel mai bine în scris și-i provoacă mirare în legătură cu adevăratul autor al textelor sale. De altfel, rostul scrisului este de a da la iveală, prin cuvântul care ne locuiește, lucruri pe care nici nu știam că le știm. Apoi există celălalt, reprezentat de persoana iubită, în care te pierzi pentru a te regăsi, sau prietenul ce răspunde nevoii de a te recunoaște. Până și moartea joacă un rol esențial în deschiderea spre altul, căci “toate dialogurile importante au nevoie de mijlocirea morții”. Și, întrucât ființa noastră morală nu este întemeiată pe virtute, ci pe remușcare, etica îl presupune întotdeauna pe celălalt, conștiința morală având drept trăsătură esențială “tranzitivitatea, capacitatea de a imagina în altul efectele gestulului tău”, cu alți termeni – empatia. Trebuie remarcat că, în toate aceste forme ale prezenței celuilalt, eul nu este depășit sau nu iese din el decât pentru a se regăsi mai deplin, mai bogat. Autorul își pune și problema depășirii eului propriu, admițând că doar sfântul este capabil să-i iubească pe alții mai mult decât pe sine. Dumnezeu sau Iisus Hristos au doar o relevanță etică, instituind și întărind normele morale care, de altfel, pot funcționa și fără ei. Etica umanistă a lui Gabriel Liiceanu sfârșește în subiectivism care, de fapt, îl exclude pe celălalt în calitate de celălalt, acceptându-l sau instituindu-l mai degrabă ca alter-ego necesar constituirii eului propriu sau ca pretext pentru cunoașterea de sine.
Pe la 25 de ani, când l-a întâlnit pe filosoful Constantin Noica, îi arăta acestuia primele însemnări, tot niște fragmente, și visa să scrie o “filosofie a adolescenței”. Acum, la bătrânețe, declară cu umor: “Adevărul e că nu reușesc să-l lichidez pe tânărul care am fost, să mă maturizez, să îmbătrânesc și apoi să mor. Am să mor direct tânăr, un tânăr răscopt”. Impresia lăsată de lectura acestei cărți de sfârşit de drum este că Gabriel Liiceanu a lucrat cu mijloace, cum ar spune Blaga, hipermature – cultură asimilată de la surse, exegeze sclipitoare, stil admirabil ș.a. – de-a lungul întregii sale vieți, la această filosofie a vârstei incerte. Grație lor a reușit, cum și-a dorit de altfel, să depășească egocentrismul, în direcția valorilor care ne structurează subiectivitatea. Ceea ce n-a reușit este să dea seama de problemele obiective, atât ale culturii, cât și ale lumii, care frământă epoca noastră, precum impactul pustiitor al tehnicii sau destrămarea identităților individuale, sexuale, sociale, naționale, sub presiunea ideologiilor, “prostie coagulată”, cum le numește foarte expresiv. De asemenea, n-a reușit să surprindă ravagiile răului în sufletul omului, așa cum o poate face un romancier ce se “obiectivează” în personajele și situațiile create. Și nici să ne vorbească despre splendoarea binelui suprem – Dumnezeu care este în noi, dar și mai presus de noi – precum un autentic spirit religios.
“Cele mai mari victorii repurtate în viața mea, asupra mea însumi: lăsatul de fumat și cucerirea singurătății”, notează el. Dacă în ceea ce privește prima biruință nu prea văd cum ne poate ajuta, cea de-a doua îl transformă, în ciuda înfrângerilor de care am vorbit, într-o călăuză demnă de încredere prin meandrele sufletului, necesară pentru aceste vremuri, când viața interioară este atât de amenințată.
LEONID DRAGOMIR
