NICOLAE IONESCU – Poezii
ÎNTREBAȚI VÂNTUL …
Întrebați vântul ce este toamna…
Stele galbene țesute unele de celelalte
Precum genele zeiței Hekate, cotropite de vechi felinare de ceață…
Spinări de ciută fugare printre rugi de mure,
Micile veverițe uituce sărind din creangă-n creangă,
Cu sufletele noastre dezghiocate între lăbuțe hulpave,
Pe care le vor ascunde – captive – în adânci scorburi de întuneric și melancolie…
Uscăciunea scrâșnind în ceasuri ruginite tandru
Și vânătorii ce își rânduiesc armele pentru ultima beție a fiarelor…
Ca pe o marfă oarecare ne risipim clipe și speranțe,
Deși ochiul limpede și rotund, de bufniță, al lupilor suri
Ne fixează ca pe niște fragili fluturi de lumină
În geamul pătat de praful etern al Nepăsării…
Întrebați vântul ce este toamna…
Buzunarele întoarse pe dos în fiecare dimineață,
Adunând cu degete tremurătoare
Mototolitele vise de prin căptușeală,
Încercând – zadarnic – să momim ca pe o vrabie flămândă
Fericirea
Din neștiutele drumuri ale păsărilor călătoare…
CÂTEODATĂ…
Câteodată mierlele, sticleții și vrăbiile
Mă privesc mustrător,
De parcă aș fi uitat de tristețe,
Tristețe ce își răsfiră degetele ude
Pe obrazul zilelor
Și mă ascunde în ieslea înghețată din Bethlehem,
Să descifrez în globuri de iarbă uscată
Tot ce se va întâmpla,
Pentru că trebuie să se întâmple,
Și să uit
Tot ce nu se poate uita…
Câteodată mierlele, sticleții și vrăbiile
Mă privesc mustrător,
Gata să-mi ciugulească cuiele din palmă,
Ca pe niște semințe de grâu copt,
Dar orbite de lăcomie nu văd
Acolo, peste umărul meu de șindrilă,
Această fiară mereu tânără,
Tristețea,
Cum se rostogolește pe cer
În brazdele norilor cenușii,
Precum un lup sătul prin zăpadă.
CE LIMPEDE RÂDEAM…
Ce limpede râdeam când am venit aici…
Sub pielea curată îmi jucau
Mușchi de fiară tânără,
Nesupusă…
În ochi îmi luceau constelații îndepărtate,
Buzele aveau gust de amare cireșe…
Plopilor mă închinam
Precum se închină unii icoanelor…
Secretele lumii le dezghiocam
Din miezul fierbinte al poamelor…
Ce limpede visam când am ajuns aici,
Și azi nu mai recunosc nimic din jur…
Nici în oglinda ochilor tăi nu mă mai recunosc…
Cântecele mele, șoptite pentru tine,
Le-a spălat ploaia, risipindu-le prin țărână,
Și deasupra lor au răsărit ierburi, ghiocei,
Iar vântul le murmură-ntr-o limbă bătrână…
Spirala stelelor s-a îndepărtat pâlpâind,
În iazuri s-a înecat de mult luna, coclind…
Mușchii de fiară zvâcnesc tot mai rar…
Arsura soarelui s-a stins, închisă–n felinar…
Doar prin aer se aud bateri de aripi…
Sunt porumbeii sau poate
Îngeri trecând…
