VIRGIL DIACONU – Poezii
Pentru Denisa
CLIPA MIRIFICĂ
Sunt un băiat. Merg pe Strada Mare,
pe unde lumea se plimbă în voie.
Ninge. Forfota străzii, casele, copacii ninși.
Aerul rece. Lumina.
Cele două fete care au trecut pe lângă mine
tocmai m-au atins cu râsetele lor.
Și deodată înțeleg că această zi este unică.
O clipă unică. Este o clipă mirifică,
ce nu va mai fi niciodată.
Eu nu alerg spre altceva
și nu mă gândesc la nimic altceva.
Eu sunt aici, în această clipă unică,
pentru că eu văd minunea acestei clipe;
pentru că o ating, o aud, o gust, o miros.
Pentru că o respir…
Forfota străzii, casele, copacii ninși.
Vorbele și râsetele… Lumina.
Această clipă nu va mai fi niciodată…
Ființa mea și ființa ta se adună din clipe și lumi,
care nu vor mai fi niciodată ca acum.
Întocmai ca acum.
Cei mai mulți dintre noi trăiesc în afara clipei ce li s-a dat.
Ei merg prin lumină și nu văd lumina,
ating întunericul și nu se întunecă.
Ei stau cu prințesa în brațe și nu văd prințesa…
În acest fel, ei își amână clipa și tot farmecul ei.
Ei sunt în trecere.
- II.
Sunt un băiat. E primăvară.
Copacii sunt verzi-verzi și plini de vrăbii.
În centrul orașului, lângă biblioteca de marmură,
este un cais înflorit. El are flori multe-multe.
Știi tu ce este un cais înflorit?
Te-ai cufundat tu în florile și lumina lui?
Aceasta este clipa unică a florii de cais.
Clipa florii de cais cu un singur spectator.
Care a dat în floare…
Și tocmai acum,
de pe scările bibliotecii de marmură
coboară prințesa.
Ea are părul tăciune și degetele lungi.
Ea se ascunde în spatele unor rochii,
pe care le schimbă în fiecare zi,
de teamă că ar putea să fie recunoscută.
III.
Sunt un băiat. Merg pe strada bisericilor.
Între Biserica Mavrodolu și Biserica Sfântul Ilie
este casa mea. Copilăria mea este între două biserici,
între două clopote, care mă strigă, duminica, la slujbă.
Cum să mă împart?
Rândunicile taie cerul în zig-zag, ca niște săbii.
Ele țipă toată ziua unele la altele,
se ceartă pentru un loc în cer.
Deși tot cerul este numai al lor.
Și aceasta este o altă clipă unică.
Eu sunt făcut dintr-o mulțime de clipe unice,
care nu mai sunt.
IV.
Uneori, mă strecor pe furiș în biserică,
cu praștia ascunsă sub cămașă.
Aici mă întâlnesc cu Domnul,
care plutește întotdeauna într-un nor de tămâie
și le vorbește sfinților într-o limbă necunoscută.
Este atât de întuneric, încât abia îi mai zăresc chipul.
Însă cuvintele lui sunt atât de luminoase că,
dacă nu ar fi atâta lume, aș alerga să le prind,
ca pe licurici.
V.
La ieșirea din biserică începe lumea.
Strada este îmbrăcată cu pietre de râu.
Clipa aceasta este în stăpânirea rândunicilor,
care taie cerul în zig-zag, ca niște săbii.
Firește, ele nu îmi dau nicio atenție.
Numai caisul înflorit mă trage de mânecă,
pentru că astăzi e ziua lui: Ziua florii de cais.
Desigur, clipa mirifică este vederea celor ce sunt.
Este atingerea, adulmecarea și respirarea lor.
Tocmai de aceea te întreb:
Știi tu ce este floarea de cais?
Ai văzut tu vreodată zburând rândunicile?
Ai zburat tu cu ele, nebunește, prin cer?
Clipa aceasta este clipa-rândunică.
Este rândunica ce încolțește în mine.
VI.
Sunt în camera mea de lucru.
Iar m-am sculat cu noaptea în cap.
Iar am visat-o pe Maica Domnului cu ochii în lacrimi…
Deschid fereastra. În fața mea este un bloc proletar.
N-am cer!, spunea mama mea privind de aici, n-am cer!
Stau în pat și scriu pe genunchi.
Trec pe curat clipa cu băiatul care merge pe stradă.
Pe masa mea de lucru sunt cărțile
și teancurile de manuscrise. Pentru că sufletul meu
are nevoie de multe pagini.
Nu am proiecte: eu exist numai în această clipă unică. Eu nu trăiesc pentru ziua de mâine, nu muncesc pe brânci pentru ea. Viața mea nu este un plan cincinal. Ziua de mâine nu trebuie să fie neapărat cu portretul meu pe prima pagină. Pentru mine este destul că ziua este. Este destul că lumina ei cade și peste cei buni, și peste cei răi, deopotrivă.
Viața mea este aventura acestei clipe,
în care am intrat până în plăsele.
Viața mea este Strada Mare,
pe care merg cu lumina la braț. Este forfota străzii.
Cele două fete care au trecut pe lângă mine
tocmai m-au atins cu râsetele lor.
Viața mea este primăvara.
Copacii sunt verzi-verzi și plini de vrăbii.
Caisul a înflorit. Acesta este spectacolul florii de cais.
Înflorește și tu, ce mai aștepți?!
VII.
Dar poate că tu nu ai vreme pentru caisul înflorit. Poate că tu construiești viitorul și nu ai timp de caisul care te trage de mânecă să-i dai puțină atenție. Firește că oamenii care construiesc viitorul nu mai trăiesc în clipa aceasta, ci chiar în viitor. Simțurile, sentimentele, gândirea acestor oameni sunt congelate pentru această clipă, tocmai pentru că ei construiesc viitorul.
Ei construiesc viitorul, pentru că el este plin de promisiuni. Iar dacă mi s-ar cere o definiție, eu aș spune că viitorul este locul în care se întâlnesc toate promisiunile. Mai cu seamă cele neonorate, firește.
Viața noastră este plină de promisiuni! Așadar, de viitor.
Chiar acum am citit într-o carte
că Domnul va şterge orice lacrimă şi moarte nu va mai fi;
nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi.
Celui ce însetează îi voi da să bea din izvorul vieţii,
spune El.
Dar eu cred că noi bem chiar acum din izvor:
deschide ochii și ai să vezi rândunicile,
miroase ierburile, tufele de mentă și busuiocul;
gustă ploaia, care tocmai ți-a ieșit dinainte,
ascultă vântul care îți dă ocol. Pentru cine crezi că sunt
toate acestea? Da, izvorul vieții
nu trebuie să fie neapărat la timpul viitor.
De aceea îți spun: bucură-te că nu trăiești în viitor!
Bucură-te de clipa aceasta, în care poți să vezi lumea;
în care poți să o atingi, să o guști. Stai cu ochii pe cer
și vezi dacă nu cumva s-au întors rândunicile.
Și dă bună ziua caisului, care a înflorit pentru tine.
Și prințesei cu părul tăciune, care tocmai acum coboară
scările bibliotecii de marmură, bine ascunsă
de rochiile ei înflorate, pentru ca noi să nu o vedem
așa cum, de fapt, o vedem în secret de fiecare dată.
Bucură-te, așadar, că nu trăiești în viitor!
Bucură-te că zâmbetul ei a încolțit în tine!…
Pitești, 23 ianuarie – 22 martie 2021
