ȘOAPTELE DIN CUVINTELE LUI MARIUS ZINCA

Noua plachetă de versuri a lui Marius Zinca, dedicată memoriei tatălui său, ni-l readuce, în plină pandemie, ca pe-o bijuterie descoperită de Îngerul frumuseților uitate, într-o buclă temporală veche.

”Șoaptele din cuvinte”, publicate în acest an, dau la iveală un poet matur, care se mișcă printre sensuri, printre denotații și conotații firesc, de parcă ar locui acolo de când lumea. La 43 de ani și după experiența din preajma morții, Marius Zinca a învățat să nu mai controleze emoția, ci să curgă alături de ea, ca doi prieteni, legănați de aceeași barcă. Dacă, până acum, versurile lui țâșneau, în ”Șoaptele din cuvinte”, poezia și-a strâns aripile, în așteptarea unui semnal nevăzut.

Spuneam că acest volum îi este dedicat tatălui său, trecut la cele fără de margini. De fapt, Marius Zinca îi scrie părintelui plecat, stă de vorbă cu spiritul lui, care nu s-a îndurat să-și lase fiul lipsit de apărare printre oameni. De-aici și senzația de liniște relativă, de potolire a cuvintelor, nespecifică poetului: ”Timpul îmi întoarce pașii mereu din cărare./ Nu mă lasă singur/ pe bancă, la tine, tată,/ nicicum./… Se adună paseri și cântă și Sufletul e deja aici./ Ne așteaptă să ne ascultăm/ tăcerile nevorbite de dor…” Sau: ”Îți aduci aminte de semnele cu care coloram cerul?/ Mi-ai spus să nu le mai folosesc. Cerul era pentru/ mai mulți/ și atunci m-am ascuns printre rânduri de cuvinte,/ să știi că erau doar pentru tine. Acum, tu/ te pitești de îmbrățișări de litere/ și pictezi pământul de teamă/ să nu audă cineva/ cum scrijelești/ pe portativ,/ pe note,/ în gama șoaptelor, iubirea…” Iată și răspunsul tatălui: ”Copile, nu-ți face probleme pentru trup. Otravă să-i dai,/ să-l schingiuiești/ și nu contează cât timp îl oblojești, îi dai Suflet și/ Sufletului viață/… Sufletul e totul.”

Cele 62 de poezii ale volumului sunt, din perspectiva sentimentului plin, cald, care circulă liber între dimensiuni, un singur poem. Ruga, visul, negocierea așteptării, lecția tăcerii, ștafeta Învierii, dorul învingător de distanțe, drumul spre casă și rarele clipe de fericire, însemnând, de fapt, întoarcerea la copilăria primordială, o copilărie ca o împărăție, pe care, adaug eu, n-o va cotropi în veci de veci nicio pandemie, toate acestea sunt adunate în semnalele nevăzute, transmise cu înfrigurare, cu aceeași înfrigurare primite.

Scrie, la un moment dat, Marius Zinca: ”Știi? Stau și mă-ntreb, dacă mi-aș lăsa inima într-un colț,/ departe de lume, pe un nor albastru, aș putea să mai/ respir viața?/ Privesc în jur și văd/ mai mulți morți decât vii. Se (pre)umblă mecanic/  printr-o roată cu spițe/ și fiecare spiță e ca o seringă – una cu mâncare, alta cu/  somn/ și mă tot întreb care mai e viața. Morții sunt mai vii decât viii./ …Nu vrei tu să-mi iei inima cu totul?/ Să o înalți în zborul aripilor tale?…” Deșertăciunea este celălalt motiv al liricii lui Marius Zinca. Oricât de limpezi sau de intense ar deveni, la răstimpuri, cele ale lumii, faptul că nu durează, că își schimbă forma și își tulbură identitatea, chiar sub ochii tăi, nu poate decât să te descumpănească. Marius Zinca este al duratei. A fost al clipei, știe s-o prețuiască. Pierderea tatălui, laolaltă cu toate celelalte pierderi, mai mici, mai puțin dureroase, dar pierderi, l-au întors cu fața către Întregul care există numai în Veșnicie.

”pe dinlăntru îmi curg ochii și mai sunt două șanțuri/ de săpat, de trecut poale de deal, de crâng cu păsări./ Își cântă durerea mușcată de țesătorul de clipe, păianjen/ cu șase picioare și, tată, mi-e sufletul plin și eu, gol,/ dezgrop / pământul…/ Bat la ușă. Sunt doi ani la banca noastră, tată,/ de când eu, tu și Sufletul ne întâlnim/ și săpăm șanțuri. Șaizeci și două de șanțuri de dor…” – iată finalul unei epistole încremenite în suferință, așa cum se încremenește sub puterea unui blestem. Fiul încearcă să-și ajungă din urmă tatăl. Tatăl, din Cerul lui, se întoarce către el. Mai mult nu poate. Nu are voie. Doar așteptarea îi este îngăduită. O așteptare măsurabilă în unități nepământești, prin urmare greu de suportat, dar nu imposibilă, de vreme ce Marius Zinca și-a asumat-o cu toată ființa.

DENISA POPESCU