MARIA ALEXANDRA ILIESCU – POEME

IUBIM

Iubim în noi începutul – pentru că nu doare.
Iubim să ne certăm cu vântul – pentru că avem ultimul cuvânt.
Iubim să ne îmbrăţişeze marea – pentru că nu rămâne nicio parte a corpului nostru neîmbrăţişată.

Iubim să ne rezemăm de copac – pentru că nu poate fugi niciodată.
Iubim să aruncăm cu pietre – pentru că nu suntem noi cei ce le simţim.
Iubim trecutul – pentru că nu mai poate reproşa.
Iubim tihna nopţii – pentru că suntem singuri cu tot ce nu iubim în noi.
Şi am iubi in noi tot ce-i mai bun,
Dacă nu am pune capăt timpuriu oricărui început.

FLUTURI

Fluturii nu dor.

Nu mor de bătrânețe.

Nu obosesc să zboare.

Nu trăiesc o viață,

Poate puțin mai mult decât o floare.

Pe urma lor nu calcă nimeni, nici aerul, nici fumul,

Nici pasul vreunui trecător.

Aripile lor nu se grăbesc, nu se aud, nu se opresc,

Nu se apleacă sub culori, sub vânt, sub frunze,

Nu merg după soare, după ploaie, după nori.

Nu lasă loc și nu țin locul.

Fluturii vorbesc cât ține vremea lor.

La ceasul nostru de zi, la ceasul nostru de seară,

Fluturi de am fi,

Oare am mai durea?

Am mai muri de bătrânețe?

Am mai obosi în zbor?

BUSOLĂ

Cum ar fi, căutându-ne Nordul, să rătăcim în toate nonsensurile răstignite odată cu noi?

Să închidem ochii, dar în loc de pleoape, să ne acopere cerul,

Cu drumurile din nori, din stele, din senin, dintotdeauna?

Să tragem la sorți cu ultimele cărți și să nu mai luăm la rost frânturile ce nu ne aparțin,

Ce ne-ar face mici, dacă ne-ar aparține și degeaba ne-am adăposti sub cer.

Cum ar fi, căutându-ne Sudul, să înțelegem că, din rătăciri, ne-am transformat în aripi

Și am deprins zborul fără direcție ca un nonsens de bine ce alungă umbrele înainte de a lua locul pleoapelor.

Ar fi mai ușor să credem sângerările timpului în rănile noastre,

Am încercui în noi opusul, nu ne-ar mai fi străin omul de sub pleoape

Care știe înaintea dimineții, unde ne găsește Sudul și înaintea nopții, unde ne așteaptă Nordul.

Cum ar fi, căutându-ne, să lăsăm spațiul din noi, nelocuit, neîndoit,

Busolă pentru acel om ce ne vom numi dincolo de viață?

DĂ-MI TIMP

Dă-mi timp dacă mai ai,
Aş sta de vorbă cu iarna asta,
Fără mănuşi şi fără fular,
Uneori, în tot frigul din lume, e atâta căldură.

Îmi aminteşte de mine dansul tăcut al fulgilor de nea,
Nu cred în întunericul fără lumină, în căderile fără zbor.
Cel mai frumos rol sunt poveştile din noi,
Ne curg prin sânge, ne ştiu de copii, ne văd bătrâni.
Nu au nevoie de hotare, de aplauze sau de cortină,
Nu ne pune nimeni să le ştim pe de rost, în faţa lor, nu suntem niciodată spectatori.

Ar părea timpul că e de vânzare pentru cei prea încrezători în ei,
Aş râde să îl văd pe tarabe, dat la schimb când ştiu că nu e pe bani.
Ar râde el de noi de ne-ar lăsa să credem că putem urca dincolo de nori,
Cu toate clipele trecute, sub povara anilor, cărând zâmbete şi fiori,
Abandonând oglinda ce ne arată cum nu am putut să rămânem întotdeauna fideli
Poveştilor din noi.

Dă-mi timp, dacă mai ai,
Aş invita iarna asta la o cană de ceai,
Ea să scrie, eu să o privesc,
Nu se ştie când se risipeşte şi mă trezesc
Că, în toată căldura din lume, e atâta îngheţ.

CRONOFAG

Am să scriu despre tot ce timpul nu poate şterge.
Şi am să-l rog să-mi ţină locul pentru o zi.
Să vadă şi el cum doare uitarea,
Când, dintr-un vis, pulbere se face amintirea.
Şi cum am da tot pentru acea singură zi.
Fără urme, paşii noştri.

Fără stele, cerul timpului.
Am să scriu despre oameni,
Să mă prefac în aer şi să rămân în suflete,
Să nu mă şteargă nici rănile, nici vorbele,
Să nu ascult şoaptele, să nu simt orele.
De-ar fi ziua-lună şi noaptea-soare, lumina-întuneric, întunericul-lumină,
De-ar fi să cadă cortina, de-ar fi să se termine timpul,
Voi fi fost, mai presus de final, zborul de adio al ultimului val.