MI-A FĂCUT PLĂCERE SĂ-I CUNOSC PE DETECTIVII MURDOCH, FRANKIE DRAKE, MISS FISHER
– Interviu realizat cu CRISTIAN SABĂU, cronicar dramatic și Senior Editor la ”Ziarul de Argeș” –
Ce gamă de reacții emotive a stârnit în dvs. pandemia, cu toate crizele ei însoțitoare, cu toate consecințele viitoare? Care dintre aceste afecte a preluat controlul? În ce fel credeți că veți fi stârnit, la nivel profund, în lunile ce vin?
O gamă minoră de reacţii aş putea spune, rămânând la termenii muzicali… Asta pentru că în fiecare dimineaţă mă aştept ca ziua să fie un dezastru total. Şi, dacă dezastrul este doar parţial, am ce sărbători seara. Am fost obişnuit ca, atunci când îmi propun ceva, să pornesc de la necesitatea prevenirii accidentului maxim credibil (un concept de bază în proiectarea centralelor nucleare) şi a limitării posibilelor sale consecinţe. Cât despre stârnirea la nivel profund în viitorul apropiat, cine ştie ce-o să mai fac, poate chiar o să vorbesc de rău guvernu’, aşa că – să fie foarte clar – vorbesc doar în prezenţa avocatului meu…
Cronicarul de teatru care sunteți va suferi, cu siguranță, anul acesta. Nu vor mai fi reprezentații sau, dacă vor fi, presiunea sub care se va juca pe scenă va schimba, inevitabil, chipul, silueta, profilul spectacolului, așa cum îl știm și cum ne-a intrat în suflet. Despre ce credeți că veți scrie, cum credeți că veți scrie, ce va dispărea, ce va renaște – poate din propria cenușă – ce ne va surprinde în premieră, dacă nu mondială, cel puțin personală? Și mă refer la zona de subiectivitate absolută.
Păăăi, să zic… nu mă consider cronicar de teatru! Doar un spectator destoinic, consecvent în preferinţa pentru acest gen de artă, gen pe care îl „frecventez” asiduu de aproape 7 decenii. Un spectator cu mai mult de 1000 de titluri de piese vizionate şi care, întâmplător, a ajuns şi comentator al spectacolelor văzute. În mare măsură, formele teatrale atât de căutate (şi de puţin fericit găsite, inclusiv la teatrul piteştean – vezi „Experimentul P(oghirc)”!) în ultimul timp mi-au descurajat adeziunea necondiţionată faţă de această formă de artă. Mi-a rămas cinematograful în format de mic ecran (diagonală modestă, 80 cm.), care mi-a umplut cu plăcute emoţii această perioadă de recluziune (să le mulţumim fraţilor Lumină!). Şi, spre deosebire de piscurile intelectuale pe care a umblat prietena noastră, Diana Vrabie (care mi-a creat un complex de inferioritate văzându-i lecturile, dar îi acord circumstanţe atenuante, e tânără, univesitară, are nevoie de multe repere pentru viitor), eu unul, ca simplu cetăţean, am fost foarte satisfăcut de serialele poliţiste… Da, chiar m-am delectat cu seriale pe care (în mod sistematic şi – constat – nejustificat) le ocolisem. Mi-a făcut mare plăcere să-i cunosc pe detectivii Murdoch, Frankie Drake, Miss Fisher şi să apreciez, pe lângă actorii foarte buni, umorul generos răspândit prin scenarii, ca şi acroşurile culturale… Le recomand ca binevenite recreaţii printre filmele de mare actualitate, despre pandemii închipuite ca „Alerta” şi „Contagion”…
Ați observat că am folosit des verbul ”a crede”. Sunt doar câteva rânduri aici, totuși credința, intuiția sunt presărate printre ele ca stelele care cad din cer. În ce mai crede Cristian Sabău astăzi, când se spulberă un întreg sistem de credințe, sociale în bună măsură, dar nu numai. Fiecare r ealizează – gradele de conștientizare diferă – că e nevoie să învețe să trăiască altfel.
Cum să nu fi observat obsedanta revenire a verbului ”a crede”? Am observat-o, dar consecvent fiind cu adoptarea unui sistem de repere labil, relativizând în mod absolut (ei, ţi-a plăcut?) îţi propun să folosim verbul „a părea”. Mie nu mi se pare că sistemul de credinţe sociale chiar se spulberă, ci doar că ar trebui „re-evaluate” (parcă aşa se spune, nu?) dimensiunile solidarităţii, ale bunei împreună-lucrări şi debarasarea de individualismul exacerbat. Asta nu înseamnă că-mi fac prea multe iluzii…„totu-i (ce?)… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi…” Ceva asemănător spunea un coleg de-al tău, poet, acum ceva vreme…
